Se vor face 13 ani de când Grimus își luau lumea muzicală în cap (sub numele inspirat de primul roman al lui Salman Rushdie) și, totuși, n-au decât trei albume la activ, primul LP Panikon (apărut abia în 2009), iar acum albumul cu numărul 4 care urmează să apară – spun asta ca să înțelegeți colecția de frustrări, decizii păguboase, încercări eșuate sau refuzuri pe care le-au strâns clujenii până să ajungă să-și urle mantricele versuri: This could be spectacular/ But it’s impossible/ And I am ready to move on again/ Insignificant, acting like a grain of sand.
De-a lungul anilor, cu fiecare apariție de material nou Grimus, am tânjit după universul sonor întunecat, dar sclipitor, apăsător și aproape deprimant din Panikon. Am căutat combinația asta de gust/aromă/culoare în Egretta (2011) sau Emergence (2014), fără să înțeleg că evoluția artistică nu stă în replicarea aceluiași mix de ingrediente care să dea rezultate total diferite de fiecare dată, ci în contestarea propriilor zei ai confortului-sonor și reîntoarcere perepetuă la canvasul alb. De aceea, deceniul ăsta și ceva de când există Grimus pare inegal privit din prisma randamentului muzical, dar încărcat de încercări ale granițelor acustice, colaborări, descoperiri, despărțiri, up-gradări, dezamăgiri și foarte multe concerte.
Cu albumul cel nou, Unmanageable Species, Grimus dă impresia că a ieșit dintr-o lungă perioadă de cantonament cu „chef de joc și fiind dornici de victorie”, având o componență nouă, antrenor nou și echipament up-to-date. Chiar dacă este cel mai scurt material al sextetului (nouă piese), Unmanageable Species face o colectă de genuri muzicale complementare: synth-pop, new-wave, rock-alternativ și vagi urme de space-rock. De remarcat că Bogdan Mezofi (vocal) nu mai este omniprezent pe piesele Grimus-ilor, ci doar în 5 dintre cele 9 piese, în celelalte bucăți fiind susținut vocal de Vali Rauca (chitară), Stefanie Spielhaupter (un debut/experiment), Dorin Tifrea (primul clăpar Grimus) și chiar Jan Kerscher (producătorul materialului). Caseta tehnică compusă din „stranieri” merită subliniată, mai ales că cei șase nu sunt la prima ieșire în afara granițelor (vezi LP-urile 2 și 3 produse de Adam F. Whittaker): producător Jan Kerscher-Ghost City Recordings/Nurnberg, mixing Joe Joaquin-Custom Mojo/Berlin și mastering Philipp Welsing-Original Mastering/ Hamburg.
Trei dintre piesele de pe album se remarcă prin ieșirea din maniera grimusească: Dysfunctional – ce pare ruptă dintr-o epopee de rock-experimental, cu accentele dramatic-obsesive date de pianul care ți se înfige în creier – ar putea deveni punctul de plecare al unui eventual spectacol de dans contemporan/balet ; Albatross – poem dark wave hipnotic ; Piblokto – după mine, infecțioasa albumului – piesă de tip dance-floor-filler, synth-pop-progresiv cu accente onomatopeice disco. Cu această ocazie, am aflat și eu că termenul piblokto (sau Arctic hysteria) definește o reacție isterică și irațională însoțită de accese de violență, precedată de amnezie (!?!). Mențiune primește și single-ul ce anunță albumul, Carelessly, piesă ce poate înlocui, pentru pretențioși, valsul miresei. Restul pieselor sunt tipice universului fonic Grimus, fiind gata de auzit pe orice vehicul FM.
Mi-e clar că Grimus este genul de trupă de a cărei muzică ori te îndrăgostești iremediabil, transformându-te în fan, ori o detești cu argumente și doar de-al dracu’, o asculți ca să ai ce comenta, dar numai indiferentă nu-ți rămâne – ceea ce vă doresc și dumnevoastră.
