Așa nu prea: Mosaic, HBO (2017)
Mozaicul produs de HBO a fost inițial un film interactiv, o poveste polițistă construită ca o aplicație de mobil. Userul/spectatorul nu poate influența firul epic, însă are posibilitatea de a alege perspectiva unuia dintre personaje, de a se mișca înainte și înapoi prin poveste, de a vedea documente etc.
Din peste șapte ore de film interactiv au rămas, după varianta editată pentru mini-seria HBO, numai vreo trei ore. Regizorul Steven Soderbergh, căruia i-aș ierta multe pentru mai vechiul Sex, Lies, and Videotape (1989) sau mai noul Lucky Logan (2017), nu reușește să pună cap la cap în cele trei ore mozaicul polițist de tip whodunnit: cine a ucis-o pe Olivia Lake (Sharon Stone)?
Cele șase episoade ale mini-seriei lasă deznodate câteva fire secundare ale poveștii, pistele false atât de necesare construcției narative sunt neconvingătoare și previzibile, iar locul în care se desfășoară acțiunea, înzăpezitul Utah, rămâne, din nefericire, nefolosit la nivel de imagine.
Sharon Stone nu reușește deloc să-și nuanțeze personajul și nici ceilalți actori nu scot mare lucru din partiturile lor. E posibil ca filmul interactiv să fie mai concludent și mai închegat, nu zic nu. Rămâne însă întrebarea: la ce servește poveștii tatuajul acela care tot apare în vreo trei episoade ale mini-seriei? Noi încă nu știm…
Așa și așa: Altered Carbon, Netflix (2018- )
Recunosc, am început să mă uit la Altered Carbon de pe Netflix fiindcă e creat de scenarista Laeta Kalogridis, cea care a scris Shutter Island pentru Martin Scorsese. În Altered Carbon, Kalogridis adaptează un SF al lui Richard Morgan. Povestea e ofertantă: în anul 2384, avansul științei și progresul tehnologiei permit oamenilor să-și transfere personalitatea dintr-un corp în altul. Viața veșnică nu vine însă fără probleme politice, sociale și religioase, și nici fără conflicte de clasă. Construit vizual în stilul Blade Runner, Altered Carbon nu izbutește să stea în picioare de unul singur; temele complexe se rezolvă simplist prin dialoguri banale sau bătăi spectaculoase, iar la capitolul actorie memorabil rămâne doar Chris Conner care joacă, ce ironie, rolul unei inteligențe artificiale construite după chipul și asemănarea lui Edgar Allan Poe.
Așa da: Top of the Lake (2013- ) De găsit pe Netflix
Jane Campion, care în 1993 lua toate premiile posibile cu The Piano, s-a întors în 2013 la TV, cu seria polițistă Top of the Lake. Recunosc spășit că abia acum am apucat să văd sezonul din 2013. Un al doilea, China Girl, a apărut în 2017.
Sunt multe motivele pentru care am făcut binging pe Top of the Lake. Dacă ar fi să aleg numai trei, aș zice că:
– Jane Campion și co-regizorul/co-scenaristul Garth Davis, cel care a debutat în 2017 cu Lion, construiesc o poveste polițistă în care izbutesc nu doar biografii, ci adevărate mitologii ale indivizilor care populează comunitatea izolată din Laketop, Noua Zeelandă.
– Exterioarele: acțiunea se petrece pe fundalul copleșitoarelor peisaje ale Noii Zeelande, integrate organic în poveste de regizorul de imagine Adam Arkpaw, cel care un an mai târziu făcea imaginea obsedantă din primul sezon True Detective. Tocmai d-aia e bine să vedeți Top of the Lake pe un ecran ceva mai mare decât cel de laptop.
– Actorii: Elizabeth Moss, pe care o puteți vedea și-n Handmaid’s Tale, și Peter Mullen, veteranul actor irlandez care face un erou negativ excelent și în Holly Hunter în rolul unui guru feminist de un umor negru plin șarm.
