Dinspre folk sau darkwave către post-R&B, iată cel puțin cinci motive să-ți planifici serile noului sezon care stă să înceapă în Control Club.
Beacon – 30 Ianuarie
Muzicienii Thomas Mullarney și Jacob Gossett din Brooklyn scoteau în regim propriu primul lor EP în toamna lui 2011. No Body a făcut senzație la vremea respectivă pe platforma Bandcamp, iar la scurt timp duoul Beacon era chemat la susținere în turneele unor consacrați precum Gold Panda sau Tycho. Între tensiune trip-hop și emoție R&B, muzica celor doi e deseori comparată cu cea a unor Massive Attack, Wild Beasts, Rhye sau chiar The Weeknd.
Molchat Doma – 11 Februarie
Trio din Belarus la intersecția goth-dansantă dintre post-punk, new wave și synth-pop (sau, dacă vreți, dintre The Cure și Joy Division), Molchat Doma (în traducere, „Houses are silent”) a pornit în 2017, an în care apărea și primul lor disc, С Крыш Наших Домов, lansat independent. Un an mai târziu apărea și al doilea, Этажи, după ce au semnat cu casa de discuri berlineză Detriti Records, una respectabilă, de urmărit și atentă la alte expresii europene ale genului.
Tempers – 28 Martie
Jasmine Golestaneh și Eddie Cooper ajung la Control pentru a doua oară, după un concert memorabil anul trecut. Duo care traversează mai multe genuri & stări, de la shoegaze la synthpop sau de la coldwave la industrial, Tempers e o reală comoară ascunsă a New York-ului care a sedus critica muzicală, de la The Fader la Pitchfork sau Noisey, prin sensibilitate, uneori nostalgică, alteori euforică, și prin compozițiie expansive & concise.
Boy Harsher – 3 Aprilie
Senzație a noului val (revival?) dark & cold wave, duoul din Northampton, Massachusetts (oraș studențesc unde au mai apărut Dinosaur Jr. sau Speedy Ortiz) are două albume, Yr Body Is Nothing și Careful, apreciate de critică, discutate în social media și învârtite de sute de mii de ascultători – primul la DKA Records, al doilea la propria casă de discuri, Nude Club Records. Bașca, un pumn de EP-uri cel puțin la fel de molipsitoare.
King Dude – 29 Aprilie
Despre proiectul la granița dintre folk și metal, Steven Hyden scria la un moment în Pitchfork, într-o recenzie a albumului Burning Daylight: „The music at times resembles Bob Dylan’s Tempest, a similarly gravel-voiced meditation on death and love at the edge of existence”. Deloc întâmplătoare comparația, proiectul lui T.J. Cowgill acolo își găsește rădăcinile, în anii 50, fie că vorbim despre Robert Johnson sau Johnny Cash.
