Dacă din diverse motive ați ratat primele două episoade ale acestei aventuri acestea se pot găsi episodul 1 aici, iar episodul 2 aici.

……………………

„Ajungem în orașul Lodz, era duminică și țin minte că totul era închis. Am făcut pauza de amiază cu somnul de rigoare, într-un parc cu lac și lebede.  Arhitectural, nu prea ne-a impresionat orașul așa că ne-am grăbit să-l părăsim, dar nu înainte de a trimite câte o vedere poștală acasă. De fapt asta a fost singura “conexiune” cu cei de acasă, pe toată durata excursiei. Soția a păstrat cartea poștală , așa că acum vă pot arăta “proba”.

Pornim “voinicește” dar elanul ni se taie de la o ploaie care a apărut instantaneu. Găsim o stație de autobuz în care ne adăpostim. După o vreme pornim din nou pedalatul, dar trebuie iar să “vânam” o nouă stație de autobuz pentru că ploaia a reapărut. Aici pierdem mai mult timp, așteptând ca ploaia să se oprescă. Am împărțit stația de autobuz  cu doi motocicliști foarte tineri însoțiți de prietene. Ploaia se oprește și pornim la drum.

Una din problemele zilnice era locul unde vom dormi. Sigur, nu ne abateam de la șoseaua pe care o calculasem ca fiind cea mai scurtă până la granița cu Cehoslovacia. Căutam locurile “de pe lângă casa omului”. Într-o seară am ajuns într-o livadă sau o curte mai mare, nu știu exact ce era, nu avea nici gard, și se întunecase binișor, dar sub pomi ar fi fost un loc bun. Nu era  nimeni pe afară să cerem permisiunea. În timp ce noi tot ne codeam să rămânem sau să căutăm alt loc, doi tipi ies din casă și se reped spre noi. Începem să le explicăm mai mult prin semne ce dorim și bineînțeles că nu au avut nimic împotrivă. După ploaia de peste zi, era frig și umezeală, dar am făcut ceaiul și ne-am pus la culcare. Ca de obicei, iar ne-am trezit înghețați, am băut ceaiul și am trecut la pedale, să ne încălzim. Pe drum lumea ne privea mirată, ne făcea cu mâna , ne admira (cel puțin așa credeam).

Într-una din zile, pedalam liniștiți, grupați, când… ne depășește un tip pe o motoretă. Ne face semne prietenești cu mâna, noi la fel și fiecare își vede de drum. Doar că  după câțiva kilometri, găsim motociclistul oprit pe marginea șoselei, pe partea opusă, părând că avea ceva probleme  la motoretă. Făcea semene disperate, arătând o șurubelniță și spunând în germană “schmeltz”. Pe șosea treceau necontenit mașini, însă niciuna nu oprea. Le spun băieților că sigur polonezul are nevoie de ajutor. Inginerul  mecanic și simțul practic din mine se prind că, de fapt, tipul avea nevoie de o șurubelniță. Strig la băieți și ne întoarcem. Și ce descoperim?! I se blocase lanțul la motoretă și, încercând să desfacă șuruburile de la apărătoare, șurubelnița din trusa din dotare s-a stricat și omul nu mai putea desface un șurub. Scot din trusa mea  “profesionistă” șurubelnița, plus o cheie hexagonală, fac pârghie și desfac șurubul. Victorie!  Polonezul în culmea fericirii. Ne mulțumește și în poloneză și prin ducerea mâinii la inima. Eu eram mândru, ce să mai!? Vrea să știe cine suntem, înțelege că suntem români (nu mai rețin cum spuneau ei în poloneză exact). Chiar mi-am zis, un polonez ne-a “nenorocit” iar eu ajut pe altul, parcă nu-i “echitabil”. Oricum ar fi fost, tot aș fi ajutat.

Ne reîntoarcem pe șosea, încercând să pedalăm cât mai mulți kilometri. Pedalăm doar alți câțiva kilometri, când, de pe partea cealaltă a drumului de lângă o tărabă cu căpșuni, un tip și o tipă ne fac semne cu mâna ca disperați să oprim. Noi credeam că din admirație! Răspunzându-le, facem semne prietenoase cu mâinile la rândul nostru și ne continuăm pedalatul. Dar tipii insistau și la un moment dat ne strigă pe nume, “românilor”. De unde știu ei cine suntem noi? Asta ne-a făcut să ne oprim și să ne întoarcem spre ei. Pe scurt, folosind toate limbile, incluzând limba “gimnastică”, pe care le știam noi  și poloneză amestecată cu germană pe care le știau ei, am înțeles de la doamna, că soțul ei (de față) era frate cu cel cu motoreta, iar acesta le-a povestit că noi, românii pe biciclete, am oprit și l-am ajutat, pe când compatrioții lui cu mașini nu a oprit nici unul. Ce să mai, aveam o inimă “de Peneș Curcanul” și eram mândri nevoie mare. Drept răsplată, doamna ne-a invitat să servim din căpșunile expuse pe tarabă, așa că servim câte o căpșună și o grămadă de mulțumiri. Noi am fi mâncat câte o ladă fiecare, la ce foame aveam, dar … doamna nu a mai insistat. Deci, cu aceeași foame, ne-am continuat drumul.

Îmi amintesc că șoselele erau destul de mari și aveau o bandă de avarie lată de vreun metru, separate prin linie albă continuă. Noi pedalam chiar pe dunga albă așa că și cauciucurile se albiseră. Nu am avut probleme de trafic pentru că, e drept, nici nu erau atâtea mașini.

Începeam să ne apropiem de graniță și, după mai bine de o săptămâna, pedalând zi lumină, plouați, dormind în “cutia de conserve”, mâncând doar “meniul special”, am ajuns în Wroclaw. Într-adevăr nu am avut probleme cu traficul, dar am avut ceva probleme cu unul din coechipieri (intenționat nu-i dau numele) care, vrând să mai schimbe meniul a cumpărat o sticlă cu lapte bătut, iaurt sau sana, ceva de felul acesta, iar apoi a “lucrat ca o frână“ pentru noi, fiind nevoiți să oprim foarte des și când nu ne așteptăm.

Aici ne-am cazat într-o cameră cu un pat (atât ne-am permis cu banii pe care îi aveam). Hotelul se numea Panorama, iar noi a trebuit să “parcăm” bicicletele, legându-le chiar de stâlpul cu indicatorul. Norocul nostru era că nu erau parcările pline ca acum dar, mă strângea în spate gândul că a doua zi nu le mai puteam găsi. Nu ne doream decât o baie caldă, asta ne-a făcut să dormim la hotel. După baia “binecuvântată” ne-am și culcat, doi pe pat, unul jos și ne-am trezit a două zi aproape de închiderea zilei hoteliere, răsuflând ușurați văzând bicicletele în “parcare”. Prezint chitanța prin care am plătit 2.660 de zloți polonezi.

Refăcuți și odihniți pornim să vizităm orașul Wroclaw. Țin minte că mai aveam 5 dolari pe care i-am schimbat. Am cumpărat mărunțișuri și o pereche de ochelari de soare, soției. Eram bucuroși tare căci ne apropiam de granița. Vă voi arăta câteva vederi poștale, cu orașele Wroclaw, Klodzko și zona pitorească din munții prin care am trecut, presărată cu stațiuni și locuri turistice. Revăzând vederile poștale, nu pot să nu constat simplitatea acelor vremuri și lipsa aglomerațiilor.

Ne continuăm pedalatul pe drumul de munte către Kudova Zdroj, punctul de vamă. Pierdem ceva mai mult timp în Klodzko, o stațiune pitorească, cu un frumos râu de munte care curge chiar prin centrul orașului, unde am fost frapați de faptul că era plin de păstrăvi. După câțiva kilometri ajungem în prima noastră vama terestră. Nu mai era strictețea și gardurile de sârmă pe care le-am văzut la vama rusă. Și, mai plăcut, vameșii cehi și unguri erau la un loc, în aceleași birouri. Plăcerea și mai mare a fost că ne-au privit și primit cu cea mai frumoasă admirație și prietenie. Chiar vreau să menționez acest lucru, ca un contrast la cum ne vor primi grănicerii noștri.

Am pierdut mai mult timp, doar “discutând” cu admiratorii noștri, de unde venim, unde mergem, unde dormim, ce mâncăm etc. Admirau bicicletele și echipamentul (de fapt cred că ne plângeau de milă, mai mult). Un vameș ceh ne-a adus trei seturi de broșuri turistice (pe care le-am păstrat). Pentru Cehoslovacia aveam un cec bancar, pe care nu l-am putut schimba în vamă. Am crezut că iar rămânem lefteri, dar pe drum am schimbat repede cecul în bani cehoslovaci, koroane.

Pornim pe “noul drum”. Deja alt peisaj și atmosferă. În primul târg intrăm într-un (acum putem spune) supermarket și cer o sticlă de apă. Cum aveam numai bancnote de 100 koroane, vânzătoarea s-a uitat “urât” la mine. Am înțeles după de ce, numărând restul, care era 99 de koroane și ceva mărunțiș. Aha, însemna că suntem bogați. În sfârșit am descoperit ,repet descoperit, rafturi multe, pline cu de toate. Noi văzusem doar în filme. Unde mai pui că era și Pepsi și suc natural de portocale și portocale și banane și ciocolată, și pe deasupra toate la liber, puteai cumpăra ce voiai și cât voiai. Eram “boieri”!

Mâncam ce era mai bun, șoselele erau mult mai bune, dar dormeam tot în “cutia de conserve”. Într-o noapte am dormit într-un SMT (prescurtarea de la Stațiune de Mașini și Tractoare). Și în Cehoslovacia exista aceași organizare socialistă a agriculturii, iar la țară, fiecare CAP (Coperativa Agricolă de Producție) avea și un SMT, locul cu toate mașinile agricole necesare, ateliere de reparații, magazii etc. Locul a fost foarte bun, acoperit, pe ciment, printre tractoare. Țin minte perfect că în seara aceea echipa de fotbal a României juca în Suedia. Dan și Traian au cumpărat câte un aparat de radio portabil marca Monica (foarte căutate la acea vreme). Ascultam la radio și, cât am înțeles noi din limba cehă, Cămătaru înscrie, și noi câștigăm. Dimineață ne-am trezit, doar eu cu Dan în cutia de conservă, al treilea, Traian, dormise în cabina unui tractor. Una din saltele cedase.

Cum nu prea eram convinși de rezultatul meciului am început să căutăm ziare. Dan vede într-un chioșc un ziar și confirmarea că noi câștigasem. Se apucă să se bucure sărind în sus. Vânzătorul se uită la el cam urât. Cehii erau în grupa cu noi. În meciul direct am făcut un joc bun, cu toate că ei au jucat foarte urât, și erau foarte interesați că noi să pierdem. Oricum, ei au picat și noi am mers mai departe. Mai târziu ajunși în țară, Traian își amintește comentariul lui Adrian Păunescu legat de meciul cu Cehoslovacia, “nema putirita, ne chichires gâlceava”.

Următoarea parte ar putea fi numită, făcând analogie la filmul lui Elvis, nu dragoste, ci “viață la Las Vegas”. Iată-ne în Rai! Ne-am cazat în campingul Sport Camp, într-un bungalow spațios cu trei paturi și bicicletele în “interior”. Sigur, acum dormeam în paturi cu cearșaf, pernă și pături. Când doream să bem ceva, coboram la barul de lângă intrare și puteam să “servim” pepsi, suc de portocale, ciocolată, biscuiți și “alte delicatețuri”. Să nu râdeți că mâncam biscuiți, pentru că era o mare varietate acolo. În România acelor vremuri era un singur fel de biscuiți, cu “gust de placaj”. Ce să mai , eram în Rai!

În fața bungalow-ului a campat un cuplu din Germania democrată veniți cu Wartburgul (mașină fabricată în Germania democrată cu motor în doi timp). În acea dimineață își instalaseră cortul. Acum aveam un extra moral și, așezați în scaune pe terasă, am început să-i facem “bezele” nemțoaicei. Apoi am pornit să vizităm orașul. Doar Traian a trecut pe la ambasada României din Praga și, prin gard, un șofer care meșterea ceva la o mașină, l-a cam trimis la plimbare.

 Trăiam ceea ce se numește “la dolce vita”! Eu am mai schimbat niște lei, din cei trecuți ilegal, și am ținut să salvez o mie de lei. Așadar am cumpărat, un ghiozdan frumos pentru fiica mea care mergea toamna în clasa întâi, iar pentru fecior un trenuleț care imita la scară trenurile adevărate, fabricate în Germania democrată, foarte faimoase la acea vreme. Ghiozdanul l-am umplut cu dulciuri. Ne plimbam pe străzi fără un țel anume, doar bucurându-ne de ce vedeam. Ne bucuram de lucrurile mărunte care în România lipseau cu desăvârșire. Chiar și de ziare sau reviste. Toți fiind mecanici pe undeva, ne interesau revistele auto. Aceste reviste arătau clar că în Cehoslovacia era o altă viață. Nu se putea altfel, așa că, la “loc de cinste” erau mașinile făcute în URSS, iar cea mai faimoasă era Volga. Cehii aveau Skode la raliuri și mai ales mașini personalizate, făcute manual, care participau la așa zisă formulă 3, rezervată doar țărilor comuniste. Cehii făceau și renumitele motociclete CZ.

Eram răsfățați cu de toate. Am pedalat pe malul Vâltavei, ne-au impresionat castelele, chiar și clădirea teatrului cu cupolele aurite, străzile, magazinele de toate felurile, restaurantele, oamenii veseli, totul ne impresiona, neștiind unde să privim mai atent. Și cum ce e frumos nu ține mult, ne pregăteam de plecare. Înainte de a părăsi Praga, am făcut primele și ultimile poze din această hoinăreală, cu un Smena, aparat foto rusesc, alb negru cu clișeu.

Deci: “veni, vidi, vici”! Începem lungul drum spre casă într-o dimineață în care am mai făcut o poză lângă bungalow după care am pornit spre malul Vâltavei. Am găsit și un loc “fotogenic” să facem poze “de grup și individuale”. De aici cap compas, Brno.

Ieșim repede din Praga și în fața noastră s-a deschis “o șosea largă, dreaptă” direct spre Brno. Nu prea era circulație așa că am pornit voinicește să pedalăm. Când ne obișnuisem mai bine cu șoseaua, din spate ne claxonează o mașină de poliție. “Autobahn nicht bicycle”, a fost scurta explicație a polițistului, iar noi am și priceput ce voia. Mergeam pe autostradă, iar noi nu eram obișnuiți cu asta și nu știam regulile în ceea ce privește circulația cu bicicleta pe autostradă, nu că în zile actuale ar fi foarte multe ocaziile în care să pedalăm pe autostradă în România. Cred că așa e blestemată țara asta a noastră, să nu aibă autostrăzi. Ne-a condus până la prima ieșire și noi am continuat pedalatul pe cele mai proaste drumuri.

Am trecut pe lângă un cimitir militar cu soldați români căzuți în război, moment în care am simțit o mândrie aparte. După a trebuit să luăm munții “în piept”. Faptul că am ales să mergem în această aventură în luna iunie ar putea fi trecut la categoria greșeli, dat fiind faptul că ei sunt mai la nord și nu era așa de cald ca în România. Din această cauză pe toată durata acestei hoinăreli am suferit de frig. Când urcam munții transpiram enorm, apoi la vale coboram în viteză. De aici și răceala puternică ce l-a apucat pe săracul Dan înainte de Ungaria.

Așa cum am menționat pentru noi era important acum să ajungem cât mai repede acasă pentru că trebuia să respectăm termenul de reîntoarcere la muncă. Prea multe amintiri nu mai am de pe drumul de întoarcere, doar că, la o coborâre în viteză, într-un târg, l-am pierdut pe Traian, sau ne-a pierdut el pe noi. Trăgeam tare iar la intrarea în acest târg, fiind la vale, după o intersecție, nu l-am mai văzut. Eu cu Dan fiind și șoferi, ne-am orientat bine după semnele de circulație, probabil Traian, nu. După o așteptare foarte lungă am hotărât să continuăm fără el. Traian încearca și el să ne găsească urmărind toate drumurile din intersecție, fără succes însă. Așa că decide să “ne abandoneze”.

Povestea lui am aflat-o în România, când a ajuns, la câteva zile după noi. Deci, Traian a mers în direcția Karlovy Vary. S-a gândit că dacă tot a rămas singur, să profite. Din povestirile lui, ajuns seara în renumita stațiune, a crezut că e în “occident”, așa a fost de impresionat. A doua zi a vizitat orașul apoi a pornit spre Bratislava. De aici, cu peripeții, ajunge pe un vapor, a cărui căpitan lucrase în România , și așa s-a lăsat cu mâncare și băutură, până la Komarom, localitatea ungurească, pe malul Dunării, pe unde am trecut și noi.

După “despărțire” ,eu cu Dan ne-am continuat drumul spre granița cu Ungaria. Trecem printr-un oraș, Jihlava , oprim în centru, bem o bere, continuăm pe lângă Brno și ajungem în ultima localitate din Cehoslovacia care se numește Komarno. Trecem podul peste Dunăre în Ungaria și constatăm că localitatea se numea Komarom. Cea mai mare surpriză a fost când, trecând podul, nu găsim vama cu grăniceri. Nimeni și nimic. Stăteam ca fraierii uitându-ne unul la altul. Greșisem drumul, eram tot în Cehoslovacia? Nu înțelegeam nimic. Apare un localnic pe bicicletă, ne vede și înțelege. Ne face semn să continuăm că e ok. Pornim tot voinicește, pe șoseaua din fața noastră, foarte bună, cu vânt din spate. Ce să ne dorim mai mult? Dar după mai mulți kilometri am descoperit că drumul ne ducea spre autostradă (acum știam ce este o autostradă și care sunt regulile în ceea ce o privește) și astfel, am fost nevoiți să ne întoarcem. Așa că facem drumul înapoi, cu vântul din față. Găsim mai apoi “drumeagul” spre Budapesta.

Ajungem noaptea în Budapesta, pedalam la întâmplare, poate apare vreo soluție să dormim. Târziu, tot mergând pe bulevardul Lenin, descoperim “Central railway station”. Deci oprim “la gară”. După cum am menționat, Dan era răcit, așa că l-am culcat pe o bancă în sala de așteptare și i-am administrat pastilele recomandate de soția mea la plecarea de acasă. Așteptăm să treacă noaptea, Dan dormea sub pătură, când apare poliția. Toți ceilalți “co-locatari” au plecat. Un polițist ajunge la noi, îi arăt pașaportul și bicicletele afară în fața ferestrei, fac semne prin care mă “tânguiesc” încercând să mimez cât mai bine că amicul e bolnav. Mă rog, polițistul cred că a înțeles și ne-a lăsat să stăm mai departe acolo.

Dimineața, Dan s-a sculat sănătos și cu chef de pedalat. Tot întrebând care e localitatea apropiată de granița României am aflat că numele e Puspocladani (mi-a rămas în creier) așa că am tot întrebat mereu de ea, ca să nu pierdem direcția. Traian, care era la două zile distanță în urma noastră, a avut parte de zile ploioase și foamete, dar a ajuns și el la Vama Borș, pe un alt drum. De la Puspocladani (pronunțarea românească) până la vama Borș, am intrat prin toate restaurantele și supermarketurile și am cumpărat sticle (la litru) cu pepsi sau alte  diferite sucuri, dulciuri, cât am putut să încarc în bagaje și în ghiozdanul școlar, cadoul pentru fiica mea. Mă bucuram că în curând o să fiu în “țara mea socialistă”. Sigur eram mândru (cel puțin eu) că am reușit acestă hoinăreală. În definitiv, a fost o încercare care m-a marcat și includ aici și aspectele mai puțin plăcute.

Dar încă eram pe drum și, neimaginându-ne ce va fi, ne facem “intrarea triumfală” în vama Borș. Eu și Dan eram foarte relaxați, dar totuși grăbiți să prindem acceleratul Timișoara – Iași care ne ducea acasă. Ne așteptam să terminăm repede formalitățile vamale. Cred că eram singuri în vamă. Se apropie de noi vameșul și brusc îmi smulge din mână agenda care ținea loc și de port pașaport. Eu mă gândeam că o să-i arăt doar pașaportul și o să caute bagajele. Dar vameșul (parcă știa) scutură agenda și dintre coperta de plastic și cea de carton, cad cele zece bancnote de câte o sută de lei (jumătate de salariu). Exact suma pe care am ținut să nu o cheltuiesc. Și pentru ca hoinăreala să se termine așa cum a început, vameșul mi-a făcut o descriere a legii, că nu am voie să scot, dar nici să bag lei românești în România. Și mi-a luat toți bani. A căzut cerul pe mine. M-a invitat în biroul lui să completeze un document, dar “fiind foarte mărinimos”, mi-a aruncat înapoi o bancnotă (o sută lei) , ca să pot plăti hotelul, a zis el. Cred că vă imaginați ce am spus eu (dar în gând). Plin de draci și nervos pornim spre gara din Oradea. O, Doamne, nu voiam decât să fiu acasă. Ușor de zis, mai greu de făcut. Punem bicicletele la vagonul poștal, iar cu bagajele urcăm în vagon cu speranța să putem dormi. Nici asta nu a fost posibil din cauza aglomerației. A doua zi am ajuns acasă, mi-am îmbrățișat bucuros familia și viața și-a reluat cursul, ca și mersul pe bicicletă.”

După această călătorie, Dan nu a mai mers în vreo aventură similară. Încă mai pedalează prin oraș, de plăcere. Traian a abandonat bicicleta după „hoinăreală” fără vreun motiv anume. Lucian e singurul care a continuat să meargă cu bicicleta. A mers constant, cu precădere prin Moldova. S-a bucurat să poată merge alături de toți membri familiei în ture lungi, în vacanțe, prin România. Între 1995 și 2017 a lucrat în Kuweit unde a continuat să pedaleze alături de o comunitate mare de bicicliști de șosea. Dar n-a mai ieșit din țară cu bicicleta în stilul caracteristic până în 2017. Am scris mai sus pe unde a mai mers. Pandemia asta l-a țintuit în casă așa că a fost nevoit să-și „confecționeze” un home trainer. Pentru că dragostea și pasiunea pentru bicicletă trebuie consumate cumva.