Cu toate că această nouă închidere a restaurantelor și teatrelor taie rău din cheful de viață, a fost o săptămână bună din punctul de vedere al asocierilor mâncare & vin. Adevărul e că doar un pic de efort în documentare ne poate ajuta să obținem o farfurie drăguță care să ne scoată din apatie (pe mine mă ajută să încerc mereu ceva nou).

Am găsit prin supermarket-uri un pește pe care nu-l știam și l-am luat să-l testez; rândunica de mare (sau red gurnard, po russki) e un pește de talie mică, dar am mai mâncat fagri în Grecia, tot de talie mică, și a fost delicios. Cu așteptările destul de sus, l-am preparat simplu, la cuptor, ca să înțeleg mai ușor gustul lui și în ce categorie să-l memorez. Oricum, la peștii de mare am mereu la îndemână sosul minune (o emulsie de lămâie și ulei de măsline) care face inutil orice efort de a găsi rețete complicate și de a pierde timp cu prepararea. Orice pește de mare la cuptor cu acest sos și cu un vin alb de calitate reprezintă o asociere de cel puțin nota 9 și se prepară extrem de ușor și rapid. Am asociat cu un Sauvignon Blanc produs doar cu câteva luni în urmă în Amyndeon, NV-ul Greciei, foarte fresh și cu note ierboase. Prefer vinurile mai puțin aromate pentru că se asociază mult mai ușor cu pește sau legume; altfel aromele vinului le-ar acoperi pe cele ale mâncărurilor; și neapărat fără rest de zahar, deci cât mai seci, la temperaturi de 7-8 grade. Temperaturile foarte mici inhibă aromele vinului și nu îl mai putem savura la fel de bine. Valabil și la bere, temperaturile foarte joase ajută vinurile slabe să pară un pic mai băubile. E o capcană pe care o putem evita turnând mai puțin vin în pahar și ținându-l în căușul palmei pentru a se încălzi.

Îmi plac legumele și încerc să le folosesc zilnic în alimentație pentru aportul lor nutrițional (ele formează baza piramidei alimentare, împreună cu fructele și cerealele, nu carnea!!). Ca să nu devină o obligație plictisitoare, încerc să consum legume cât mai diverse, așa că am învățat să curăț și să gătesc anghinare (artichoke), sparanghel, fenicul, gulie, sfeclă roșie, pak choi, varză de Bruxelles, fasole verde și multe altele, de pe la noi sau de pe la alții. Pentru că îmi pasă mai mult de gust și plăcere decât de aportul de calorii, legumele mele sunt mereu călite în unt cu usturoi sau asezonate cu sosuri de brânzeturi sau iaurt cu curcuma sau alte arome. De asemenea, gustul primează și în fața platingului, de aceea nu voi excela în zona vizuală.

Am întâlnit oameni (mulți) care râd când întâlnesc o masă fără carne, dar cred că nu au avut parte de legumele care trebuie 🙂

Pun pariu că oricine vine la mine la masă nu va plânge după mici sau ceafă la grătar. Plus că nu am zis că trebuie dus la extrem, ci am sugerat, din când în când, câte o masă mai altfel. Și vreau să mă țin departe și de clișeele vegane sau vegetariene; pur și simplu acolo observ un alt mindset, pe o hrană vie cu aport eficientizat de nutrienți, iar filozofia mea e hedonismul, nu viața în verde. Iar vinul ar fi în plus printre sucurile de pătrunjel și delicioasele wannabe din tofu sau mazăre (Chiar, de ce urăști un burger dar vrei să mănânci mazăre cu gust de burger? Și nu încerc deloc să fac teasing celor care au adoptat acest stil de viață, doar adresez o întrebare onestă).

Conopida la cuptor poate fi ceva anost dacă se înmoaie și dacă nu e asezonată bine; însă datorită texturii crocante, ea poate sta doar bază pentru un înveliș de condimente care reușesc să convingă mulți sceptici (și zic asta din experiență). Buchetele de conopidă înmuiate în ulei de măsline și apoi date printr-un mix de chimen, chimion, semințe de coriandru, fulgi de migdale sau caju măcinat sunt rumenite 20-30 min la cuptor și apoi se asociază perfect cu un Sauvignon Blanc de la mama lui, din Valea Loirei; mai ales dacă s-a așezat bine după vreo 3-4 ani petrecuți în sticlă. Lângă nebunia asta, căruia nu-i rezistă nimeni, am pus o salată caldă, din legume trecute prin cuptor (fenicul, zucchini, ardei roșu, țelina apio și un porumb fiert). Pentru umplerea completă a burții se poate recicla mămăliga de ieri, dacă se prăjește puțin în unt și se presară niște parmezan deasupra.

Tot zilele astea am avut bucuria de a descoperi un vin artizanal, fără brand, dar nu fără know how. Un vin din struguri de Fetească Neagră ce deja a trecut testul timpului, pe care îl pică majoritatea vinurilor de țară (care ”țin” cam jumătate de an, din toamnă până pe la Paști). Acesta era un vin din 2018, cu o culoare superbă și o textură catifelată, suplă, și probabil cu încă 2-3 ani înainte. S-ar bate de la egal la egal cu orice cramă, dar pe categoria vin lejer, nebaricat. Pentru a-l onora, i-am pregătit un piept de rață cu o textură la fel de fină și cu arome mai delicate, suficient cât să se pună în valoare reciproc cu cele din Feteasca Neagră. Astfel de vinuri artizanale sunt probabil rare, mă aștept ca cei din cercurile mai înalte să fi fost invitați pe la cramele personale ale oamenilor momentului (țin minte că o astfel de cramă privată, săpată în deal, văzusem la Mediaș, în apropierea Hotelului Binder Bubi). Da, oamenii cu bani mulți își pot permite orice, crame și vinuri proprii, yachturi și chiar un spectacol de samba la ei în living, cu dansatoare din Brazilia. Însă bucuria de a descoperi un vin artizanal de o reală calitate în afara acestei sfere artificiale e reală și e sursă de optimism pentru ce va să vină. Mai ales ca și eu visez la același lucru: cândva să am câteva rânduri de viță de vie și să scot un Pinot Noir bun pe care să-l beau cu prietenii.

Pieptul de rață se asociază de obicei cu Pinot Noir și cu piure de cartofi dulci. De data asta am folosit Fetească Neagr, iar cartofii dulci i-am tras la cuptor și i-am înmuiat ulterior în sos de iaurt. Hai și o salată cu fenicul crud și semințe de susan.

Tu ce ai mai asociat în ultima vreme? Intră aici și lasă-mi o fotografie sau un comment ca să wine with me.