A fost fun, mi-a plăcut și rămân la părerea mea, miturile (înțeleg că nu e o notă religioasă ci mitologică) nu mai au relevanță, ipotezele de la care se pleacă sunt, deja, depășite dar tragem cu dinții de ele așa cum am tras cu dinții de ideea că Pământul este plat.
Plec de la aceeași ipoteză (care mi se pare validă): omul este singura ființă care băgată într-un alt context nu are nimic al ei, nicio caracteristică, așa cum au celelalte animale care, dacă sunt scoase din mediul lor, păstrează instinctele, comportamentele și obiceiurile. Evident că un om care trăiește într-un grup va prelua cunoștințele grupului dar în junglă (și când spun asta mă refer un nou născut în junglă), acel om este cel mai neajutorat animal și trebuie să învețe de la alte animale ce trebuie să facă și cum trebuie să se comporte și, bănuiesc, o să viseze frunze, prietenii de vânătoare și pădurea, nicidecum lumea de sus. Cu alte cuvinte, Mowgli este fake news!
Apoi, ca tată, nu regăsesc bunătatea și dragostea, pe care presupun că Dumnezeu ar trebui să o aibă, în niciunul dintre mituri, mă simt ca un om păcălit de niște povești care încearcă să mă transforme pe mine într-un tată mai puțin iubitor, aproape tiranic și extrem de egoist, e ca și când copiii mei ar trebui să aibă pe pereți postere cu mine și nu cu altceva/altcineva. Refuz să mai accept aceste mituri, indiferent de calea pe care vin (mai ales religioasă) și pun în discuție validitatea tuturor ipotezelor de la care pleacă Peterson în carte. Evident că dacă accepți ipotezele lui ajungi la concluziile lui, eu nu le accept și mi se pare niște erori majore.
Dacă Einstein n-ar fi făcut același lucru cu legile fizicii azi n-aș fi scris de la calculator, fac comparația asta pentru că nici eu n-am vorbit până la trei ani (înțeleg că el până la patru, de aici micile diferențe dintre noi … 🙂 ).
Cu drag,
Adrian