despre irelevanța luxului
Nu demult, la Monaco, chiar vizavi de celebrul & luxuriantul local ”La Vie en Rose”, s-a deschis un restaurant ultra-exotic, după modelul celui de la Geneva. Se numește ”La Vie en Gris”, arată intenționat sărăcăcios și este considerat noua speranță în domeniu.
În ”La Vie en Gris” predomină o atmosferă sumbră, nu se prea mănâncă, iar dacă totuși se mănâncă, se mănâncă prost. Se pune accentul mai mult pe cantitate decât pe calitate. Mâncarea este fie excesiv de uleioasă, fie arsă, fie stătută. Înainte de masă se fac proiecții pe stomacul gol cu imagini din lumea a treia, adică și de la noi din anumite zone. Clienții sunt obligați să se uite la filmări cu copii sărmani, cu familii nevoiașe, cu mormane de gunoaie și animale suferinde. Și asta în timp ce chelnerii se poartă urât și te tratează cu acea acreală apăsătoare, care te face să te simți nu doar vinovat ci și responsabil pentru toate relele din lume. Și tocmai asta e miza.
Restaurantul vine în întâmpinarea bogătașilor cu un meniu rudimentar și nihilist, cartofi prăjiți mai demult (nu se știe când), pâine uscată și apă de la robinet.
Apropo, un pahar murdar sau crăpat, cu apă de la robinet, pe lângă faptul că este adus la o oră după comandă, costă o mie de euro. Și dacă apa e limpede poți spune că ai noroc. Împreună cu apa, clientul primește un set de fotografii din Africa, Siria sau Afganistan și nu sunt fotografii ușor de privit. Desigur, scopul este readucerea cu picioarele pe pământ a spiritelor rătăcite în răsfăț sau împotmolite în rafinament. Pe de altă parte, paradoxal sau nu, prețurile sunt inaccesibile pentru muritorii de rând. Doar crema societății are acces și trebuie să vă spun că e coadă. Zi de zi. De la patru dimineața se fac liste, se țipă, lumea bună se îmbulzește, se jignește, unii sar la bătaie. Succesul restaurantului este uluitor! Nimeni nu se mai duce la ”La Vie en Rose”.
PS: Iar nu demult, un magnat aristocrat din Luxemburg a declarat că nici nu mai poate mânca dacă nu se simte vinovat și dacă nu e servit prost. El spune că nu avem dreptul să uităm în ce lume trăim, iar când aude de caviar, frișcă sau despre șampania ”Renaissance”, scuipă dezgustat… într-o tăviță de aur, poleită cu argint, ca să nu bată la ochi.
