Multă, limpede, tăcută, solitară. Cu povești pe care le păstra de secole, pentru că nu-și găsiseră încă eliberarea, cu frânturi de memorie ascunse prin adn-ul celor ce o priveau. Era acolo în fiecare dimineață. La fel. Se schimbau doar anotimpurile. Și nici măcar ele. Valurile se pierdeau în ocean și cu ele povești ce își găsiseră dezlegarea.
Ar fi vrut să scape în dimineața asta fetița, iar. Ceva din ea îi spunea să fugă, iar. Să fugă din fața vieții îi spunea, pentru că nu ai să știi ce să faci cu ea. Fetița își ascultă vocea. Înăuntru se dădea o luptă. Între teamă și dorința de a iubi. Între viață și amintiri ce rămăseseră captive. Dacă nu te surprinzi gândindu-ți gândurile ai să folosești mereu aceleași și aceleași povești repetate la infinit. Ai să întâlnești înăuntrul tău pe cel ce poartă stindardul orgoliului. Pe cel care s-a obișnuit să nu fie atent la ceilalți, pentru că orbit de durere. Pe cel ce se consideră mereu rănit, pentru că așa a înțeles atunci. Pe cel ce se scufundă în călduroasele haine ale victimei. Sunt mulți și cu cât cauți ai să descoperi o armată. Și la un moment dat te oprești și privești către cine îți gândește gândurile. Cine te gândește? Ce e dincolo de această armată cu memoria strămoșilor în sânge? Cu o nevoie infinită de a elibera tot. Cred că uneori suntem pregătiți să deschidem porți prin care să vedem lucrurile limpede, exact așa cum sunt. Acum. Pentru că atunci când vor fi complet deschise oceanul va curăța tot. Rămâne pământul, dar desenele dispar. Căutarea o să îți răspundă parțial, dar nu o să-ți arate infinitul. Căutarea curăță calea, pentru ca apoi să mai faci un pas, pe care l-am uitat. Aproape toți. Dacă privești atent ai să-l regăsești în luciul ochilor. Ei știu. Să privești totul dincolo de ceea ce vezi, dincolo de ceea ce ai știut. Să privești atent și să redescoperi oamenii, altfel. Să le asculți temerile, fricile, poveștile și să îi simți acum, pentru prima oră, altfel. Pentru prima oară fără nevoia de a fi auzit și văzut tu. Să-i asculți pe ei. Atât. Așa cum ascultă apa. Să fii eliberat de tine, de cel ce a suferit și să vezi. Pentru prima oară. Să vezi toată lumina din celălalt. Iar dacă se întâmplă ca cel din fața ta să îți fie părinte, o să-l lași să fie cu toată nevoia lui de a fi văzut. O să fie auzit, pentru că la rândul lui a căutat mereu auzirea. Și e înălțător să îți auzi părintele povestind despre viața lui, suferințele lui, dorințele lui fără să fie judecat de un copil ce și-ar fi dorit demult ca totul să fie altfel. Vom privi lumea mereu prin lentila acelui altfel până când nu ne vom trezi. E înălțător să te uiți la celălalt dincolo de durea ta, de emoția trecutului ce orbește adevărul de Acum. Pentru că în exact acel moment nu ne mai iubim. Ne privim prin trecutul îmbrăcat în durere.
Vorbim mereu cuvinte și gândim concepte, dar în înima neumbrită de trecut ai să găsești răspunsurile. Acum, chiar acum, ai să poți trăi cu adevărat iubirea. Acum ai să te întâlnești cu exact cine ești. Fetiței îi exploda pieptul, pentru că se crăpa. O durea, dar simțea bucuria începutului.
