Am ascultat episodul cu sufletul la gură și cred că ce doare cel mai tare nu e doar povestea Erikăi, ci normalitatea cu care sistemul românesc a învățat generații întregi să accepte abuzul ca pe un „lux inevitabil”. Replica aceea ..„fii mulțumită că ai un acoperiș deasupra capului” ,spune, de fapt, tot despre failure-ul instituțional din România: supraviețuirea a fost confundată prea mult timp cu protecția.
Și tocmai de aceea contrastul cu modelul norvegian e atât de puternic. Nu pentru că Norvegia ar fi perfectă, ci pentru că acolo copilul e tratat ca om complet, nu ca „problemă socială”. În România încă avem reflexul de a minimiza trauma și de a romantiza rezistența: „uite ce bine ai ajuns”. Dar nimeni nu ar trebui să fie obligat să devină extraordinar doar ca să supraviețuiască unui sistem defect.
Podcastul ăsta nu e doar despre reușita unei femei extrem de inteligente și curajoase, ci despre cât talent, câte vieți și câte destine pierde România atunci când instituțiile aleg confortul nepăsării în locul responsabilității. Foarte puternic episod. 👏