Concursul Vocea Ascultătorului și-a schimbat formatul, în primul rând pentru că a dat mâna cu proiectul nostru de suflet, Avanpost Radio Guerrilla. Așadar: noi îți propunem o temă, tu scrii, Avanpost Radio Guerrilla te premiază.

Tema săptămânii este poezia de tip elegie. Așteptăm poeziile voastre pe statmajor@guerrillaradio.ro până luni, 10 mai, ora 14, iar marți vom anunța cine a câștigat premiul oferit de Urban Bag: un rucsac uber cool pe combinația de culori aleasă de tine .

Poezia Ancăi este una dintre cele finaliste și face parte din volumul ei de poezie, Constelaţii răsturnate, publicat în Cluj-Napoca la editura RISOPRINT. Coperta a fost realizată de către ilustratoarea Madalina Jora și arhitect Mihai Tămăşan.

***

Atâta sete am avut să te sărut nestăvilit

Că mi-am adus aminte tot: cine am fost, de ce-am venit…

Ca sub un văl ce-nceţoşa ai minţii ochi, albul eter

Îmi amăgea cu umbra ta, sufletul gol, în efemer.

Eram aproape uneori: mai să te-ating la cât un braţ,

Mai să-mi aşez pe ochii tăi, buzele mele, cu nesaţ.

Mai să-ţi cobor în adâncimi prin irişi porţi spre infinit

Să-ţi zgudui spaţiul necălcat şi împietrit de neiubit.

Apoi se întâmpla ceva: mareea n-ajungea la ţărm,

Pe boltă, luna picura de sânge lacrimi de nesomn.

Un vânt nefast ne răsucea când paşii ni se-apropiau

Şi iar bezmetică porneam, doar-doar de urmă o să-ți dau.

Conciliant, îmi oferea destinul altceva la schimb,

Dar cum să pot înlocui iubirea asta, ca un nimb?

Ce m-aş pripi să pun în loc, când eu respir prin porii tăi?

Când stele de s-ar stinge-n cer, ar naşte ochii tăi alţi sori?

Am răscolit Pământ şi Cer… Şi Univers, până şi Iad.

Şi pietre smulsu-le-am din rost când de-oboseală stam să cad.

Nu-ncărunţeam şi aş fi vrut să mor şi să mă nasc din nou,

De ăsta preţul ar fi fost să pot să te găsesc din hău.

Trecut-au zilele sfidând secoli nenumăraţi de gând.

Ştiam că undeva exişti într-un marasm de om de rând

Ce-şi duce viaţa inutil, născându-se doar spre-a muri,

Tergiversând dorinţe vechi, în trai anost, de zi cu zi…

Nu mă găseai, la rândul tău şi resemnarea te-a cuprins,

Ţi-a luat sclipirea din priviri, aproape chiar că te-a învins.

Din când în când mai ridicai spre constelaţii, braţe reci,

Rugându-le a-mi lumina spre tine, tainice poteci.

Urmat-am razele lucind spre locu-n care coborau,

Între mesteceni argintii, visând la pieptul tău să stau.

Când am ajuns, nici nu ştiam dacă visez sau m-am trezit,

De vântul doru-ţi îngâna cu glasul surd şi răguşit.

Stupefiat te-ai scuturat din inerţia ca de mort,

Cu-aceeaşi sete m-ai băut, nerăsuflând, prin trupul tot.

Am fost ca ploaia în deşert: zvântată faţa îţi era

Şi gura mea mi se usca, de setea ta pielea-mi ţipa.

Cum să-mi dai drumul ca să plec? Cum să te las ca să mă pierzi?

Cum să uităm fierbinţi a fi sub frig de palide zăpezi?

Nimica n-o pieri în noi din tot ce simţu-a răscolit,

Oricâte vieţi aş fi avut, în toate ştiu că te-am iubit!