În săptămâna care a trecut nu s-a întâmplat nimic interesant, așa că am continuat să asociez acasă, unde reușesc de multe ori să scot niște rezultate entuziasmante, cel puțin la fel de bune ca la multe din restaurantele cu pretenții din oraș. Secretul e simplu: ingrediente de calitate, proaspete, selectate de la magazine care fac deja selecții de calitate (la pătrat, cum ar veni) și multă atenție la detalii, ceea ce e mai greu de realizat la un restaurant ce deservește mai multe mese simultan; exemple avem cu toții de steak-uri reci sau vinuri roșii asemenea (după cum nici cele servite la temperatura camerei când afară e caniculă nu au ajutat).

Cred ca fine dining-ul include mai degrabă grija față de experiența clientului decât plating și alte lucruri ce țin exclusiv de imagine (deși instagramul le cere doar pe cele din a doua categorie). Fără a avea pretenția de fine dining la mine acasă, încerc pe cât posibil să recreez experiențele din restaurantele prin care am trecut; ba chiar am o serie de preparate pe care nu le-am mâncat niciodată și nu știam cum sunt și cu toate acestea le-am încercat și mi-au ieșit. Îmi amintesc de gomboții cu prune, pe care îi văzusem la Bistro de L’Arte într-o zi și imediat mi-am zis să încerc și eu, doar că neștiind cum ar trebui sa fie, m-am speriat și am aruncat producția la gunoi crezând ca am greșit ceva. De abia la a doua încercare, când au ieșit la fel, mi-am dat seama ca nu greșeam, doar că aluatul opărit nu prea era pe gustul meu.

Cea mai simpla variantă pentru o cină este un steak de vită (maturată, pe cat posibil) și un vin roșu. Deși ecuația ar putea fi complicată de sosul ce însoțește steak-ul (poate fi o reducție balsamică sau un ragu de ciuperci, etc), să presupunem că îl facem simplu, doar cu sare și piper, după ce l-am masat puțin cu ulei de măsline. Ni se deschid astfel niște posibilități de experimentare destul de largi când ajungem să alegem vinul pentru că la un steak simplu putem asocia oricare dintre soiurile Sangiovese (în varianta Chianti Classico sau Brunello di Montalcino), Cabernet Sauvignon, Bordeaux (Cab cu Merlot), Malbec, Shiraz și lista se poate extinde mult. De fapt, e plăcut să încerci mereu alt vin la același preparat și să observi care se potrivește mai bine și care mai puțin bine. Eu am avut un Bordeaux care chiar dacă era a doua etichetă a casei Lynch Bages, tot a arătat rafinament, cu arome aproape insesizabile de fructe roșii (cireșe în principal) și cu ceva urme de flori (violete), dar cu acele nuanțe savory (arome de piele, pământ, tutun sau lemn de cedru). Un vin nu foarte complex, însă taninurile fine îl recomandă pentru a însoți un steak de calitate. Îl găsiți în oferta Carrefour.

La desert am făcut o plăcintă de gutui și mere (proaspăt culese din zona Câmpulung Muscel). Asocierea care se impune aici e un vin de desert produs din struguri ce au dezvoltat mucegaiul nobil (botrytis cinerea) și am căutat prin frigiderul de vinuri până am dat peste un superb Semillon cu puțin Traminer, luat în vară de la Biblia Chora, una din cramele fanion ale Greciei. Strugurii sunt culeși târziu, în luna octombrie, pentru a acumula cât mai mult zahăr, apoi fermentarea se produce în butoaie de stejar, unde vinul mai petrece încă un an pe drojdii fine (sur lie) pentru a obține o textură bogată și arome care să se adauge la cele primare. În esență, un vin eveniment, vă garantez că așa ceva nu trece neobservat. Păcat că nu am cumpărat decât o sticlă. Noroc că mai am destule alte vinuri de desert produse din struguri botritizați 🙂

Vinarte are o astfel de editie numita Sirena Dunării, în caz că vreți sa încercați. De asemenea, Tokaji, care produce de vreo 400 de ani așa ceva.

Când nu am chef de chestii complicate, deschid un vin alb de la Zaig lângă niște humus (din năut și tahini) și alte tapas. Recomand acest Chardonnay baricat, foarte echilibrat; sunt puțin indiferent față ”realizările” unor crame ce preferă să răspundă trendului pieței care cere vinuri înecate în lemn, dezechilibrate, cărora amicii de pahar le mai zic și zeamă de parchet. E un trent trecător, sunt convins, dar hai să ajutam să treacă mai repede. Lemnul se folosește doar pentru a adăuga complexitate, nu pentru a copleși spectrul aromatic și gustativ cu caracteristicile lui (e la fel ca în cazul celor ce lasă dâre kilometrice de miros în urma lor după ce au turnat toată sticla de parfum pe ei).

Un alt Chardonnay care mi-a plăcut a fost cel de la Domeniile Franco Romane, obținut dintr-o zona mult mai caldă (Dealu Mare), însă tehnicile francezului Denis Thomas și-au pus amprenta asupra calității. Vin echilibrat, cu aciditate suficientă cât să susțină prospețimea, finețe și … stoc limitat. E un vin din 2016 iar Domeniile nu prea mai sunt Franco Romane de vreme ce francezul a părăsit crama în 2019. Luați cât mai e.

Tot de la Zaig, cramă mică din Teaca, zona Bistriței, unde se fac vinuri (de către sași) atestate documentar încă de la 1260, am încercat și un alt vin alb, fresh, obținut din Fetească Regală. L-am onorat cu un pui grămădit lângă niște cartofi într-un dutch oven. Rapid, ușor, fără mari bătăi de cap, dar vă asigur, mega delicios.

Fără a avea nevoie de o asociere anume, spumantul este un must; cred că e singurul vin pe care îl beau fără să asortez ceva de mâncare lângă. De data aceasta a fost un Cremant din Valea Loarei, din soiul Chenin Blanc. Un spumant proaspăt și rotund, cu buchet complex de caise și piersici coapte plus flori albe însoțite de fructe uscate și o adiere de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Elegant, completat de frumoase note saline ce se regăsesc și în postgustul persistent. L-am luat de la un importator recent apărut pe piață, ce selectează riguros etichetele din portofoliu. (pe importatorii pasionați îi recunoști după lipsa Moet-urilor și a altor branduri preferate de bombardieri).

Last, but not least, am luat cu mine la o petrecere un dublu magnum (însemnând 3 litri) de Taraboste Rezervă (Chateau Vartelly) și în loc să aprecieze vinul (foarte bun, cu note de ciocolată amăruie) toți s-au pozat cu sticla; hmm! Mai e mult pana departe 🙂