La începutul săptămânii am lansat cea de-a cincea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum te-ai apăra dacă, brusc, ai fi acuzat că identitatea ta nu-ți aparține?.
Concursul se încheie duminică, 10 februarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 11 februarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Femeia-și simțea inima tremurând și foșnind în loc să bată, parcă-i sufla prin piept un vânt rece iar inima i-ar fi fost o frunză gata să fie smulsă, în timp ce-și privea fiul strângându-și câteva lucruri în valiza desfăcută pe canapea.
– De ce-aș fura identitatea unei persoane care-a obținut mereu prin eforturi uriașe cele mai simple lucruri, pe care mulți alții le consideră drept cuvenite sau pentru care nu trebuie să se zbată aproape deloc? De ce-aș fura identitatea cuiva care muncește pe rupte? De ce n-aș fi ales identitatea unei femei cu o viață mult mai ușoară, cu mult mai puțină suferință?
– O-ntrebare la fel de penibilă ca toate celelalte pe care le-ai pus pân-acum. Pentru că femeia aia e iubită cât altele abia-și permit să viseze. Și are tot ce și-a dorit vreodată și mult mai mult decât atât. Practic, ai încercat și-o vreme-ai și reușit să furi o viață perfectă la cheie.
– Aveai 4 ani. Ți-am spus că nu putem vedea continuarea de la Stăpânul Inelelor decât a doua zi, pentru că urma să ne trezim devreme dimineață. Ai fugit din casă-n miezul nopții, am alergat după tine pe stradă, strigai plângând în hohote că sunt cea mai rea mamă din lume și că mergi să-ți cauți alta. Trebuie să-ți amintești…
– Îmi amintesc. Eu și juma’ din cartierul Drumul Taberei.
– Așteaptă… Te implor… unde pleci…!?
– Femeie, ești patetică. Mă duc să-mi caut mama, unde crezi că m-aș putea duce? Evident, nu m-aștept să-mi spui tu ce s-a-ntâmplat cu ea sau de când durează exact șarada asta, respectiv de când lipsește ea de fapt. Și oricuuuum ești superpatetică. Îți pierzi timpul aici încercând să mă convingi pe mine că ești mama mea, când ăștia ți-au luat tot, nu mai ai job, acte și nicio șansă decât să mergi să-ți cauți un adăpost sau o altă identitate pe care să-ncerci s-o furi, ca să poți avea o viață de orice fel, înainte să vină să te salte. S-a terminat, pricepe și-ncetează.
– Dragule, dar ce viață aș putea avea dac-aș reuși să conving pe toată lumea că sunt exact cine susțin că sunt dar n-aș reuși să te conving pe tine? Unde-altundeva aș putea fi, dacă nu aici?
– Patetic.
– Coboram dealul spre Cișmigiu; eram cu frații și surorile tale, după câțiva metri urma să facem stânga, să intrăm în parc. Ai luat-o puțin înainte. Aveai 3 ani. Părul tău era încă blond și sclipea în razele soarelui. Erați toți mici. Nimic rău sau greu încă nu vi se-ntâmplase. Era Paradisul. Dar niciunul dintre noi nu știa asta. Atunci însă, pentru câteva clipe, am știut: mergeai înaintea mea în pasul ștrengarului. Lumina dup-amiezii tihnite de Duminică dansa pe asfalt, filtrată de frunzele copacilor, printre picioruțele tale. Un fluture din ăla mic și alb de vară zbura în fața ta parcă arătându-ți drumul. Inima mi-a fost inundată ca de-o miere caldă și aurie. Mi-am zis: asta e. Acum. Aici. Mi-am dorit să pot opri timpul, fix la clipa aia, la imaginea ta de îngeraș blond țopăind prin Paradis în pasul ștrengarului. Mi-am dorit să poți avea mereu inima la fel de ușoară. Să-ți rămână în ea mereu amintirea aia perfectă ca o sursă de lumină și căldură pentru toată viața, ca o mărturie vie a faptului că viața poate fi simplă, perfectă, colorată și minunată. Pentru mine așa a rămas amintirea asta…
– Good for you. Se pare că asta-i cam tot ce ți-a rămas.
– … Murmurai “Tu, du-te tu, du-te tu”, varianta ta a lui “Solo tu”, piesa Ritei Pavone din compilația pe care-o făcusem pe casetă ca soundtrack pentru plimbările cu mașina. După “Solo Tu” pe casetă urma… “Una palabra… no dice nada… Y al mismo tiempo lo esconde todo…”, din Man on Fire. Cântați cu toții pe-astea două piese și strigați în cor să le pun la nesfârșit: “derulează, derulează!”…
Tânărul își luă valiza cu o expresie pe jumătate dezgustată, pe jumătate furioasă. Coborî în grabă scările și se-ndreptă spre mașină cu privirea în pământ murmurând: “in-cre-diii-bil, fraaate… N-o să mă creadă nici soră-mea nici restul când o să le povestesc nebunia asta!” Se opri o clipă surprins de liniștea ciudată așternută brusc în el. Lumina dup-amiezii de vară strecurată de frunzele copacilor foșnind mătăsos în bătaia vântului dansa pe asfaltul trotuarului printre pașii lui. Inima îi fu inundată ca de-o… “Fuuuck!” Azvârli valiza-n portbagaj și-o luă la fugă înapoi către scara blocului.
Sursă foto cover aici.
