Era de un verde ce amintea despre locuri inundate în iubire și în frumusețe. O frumusețe despre care îmi e greu să vă povestesc pentru că e făcută doar din iubire. Își așeză tacticos aripile atunci când ateriză pe pământ.
Piciorul mare se întinse și o strivi fără milă. Copila deschise ochii suspinând. De ce a trebuit să faci asta? De ce?
Era un vis ce aranja straturi înăuntrul ei, straturi ce căutau liniște de sute și sute de ani.
Astăzi am să vă povestesc despre viață, o viață despre care știu foarte puține lucruri, pentru că atunci când crezi că ai aflat adevărul ea ți se strecoară printre degete zâmbind șăgalnic. Astăzi am să privesc lumea în ochi și am să o întreb dacă ea știe măcar un pic despre cine suntem. Astăzi am să plâng, uitându-mă la cer cerându-i să îmi spună dacă el mă cunoaște sau dacă știe ceva despre mine și despre ai mei. Ceva ce mă va ajuta să leg punctele ce îmi lipsesc și să refac drumul către acasă. Punct cu punct, stea după stea, am să trasez linii infinite până când voi afla care e harta, care e calea, care e drumul. Cred că vine un moment în care renunți la tot ceea ce ți-a folosit drept ancoră, realizezi absurditatea vieții, iar de acolo încolo ceva înăuntrul tău se va schimba definitiv. Cred că abia atunci poți fi precum lutul. Abia când absurdul vieții de pe planeta pământ te va lovi direct în inimă și apoi în moalele capului, abia atunci vei putea înțelege cu adevărat despre rostul omului. Atunci când te vei goli de sensuri și idei, de semnificații și explicații, atunci când vei fi gol, gol, atunci ai să-i dai voie vieții să curgă prin tine. Pentru că e o forță purtătoare de tot ce curge prin om doar că de multe ori nu trece de cap și se oprește în gât, în timp ce degetele de la mâini îi duc dorul. E o forță ce știe, doar că nu poate să depășească stăvilare puse de om. Și stea după stea, cățărată pe fiecare fir ce le leagă, și labirint după labirit și drumuri fără ieșire și căi ce se blochează. Te întorci și legi alte fire, alte stele, alte drumuri, poate într-o bună zi ai să îți dezlegi calea. Ceea ce curge prin noi nu e doar al nostru. Doar golul aduce liniștea, doar gol poți păși pe firele invizibile ce leagă stelele între ele. Golul ce îți traversează venele prin care totul curge și nimic nu stă, golul ce îți va reaminti că orice greutate în plus te va face să cazi într-un hău din care poate doar dragonii înaripați să te mai poată ridica. Trebuie să înveți să îi chemi, pentru că ei nu aud limba învățată, aud doar vocea universului ce răsună prin om.
Dăcă veți reuși vreodată să vă strecurați printre solzi și puf și să vă lăsați purtați pe tărâmurile de dincolo, ei știu căile deja descoperite de oamenii ce și-au văzut sufletul, știu ce stele să unească între ele, știu de unde venim și unde mergem. De ce nu ne spun nimic? Pentru că omul nu crede asta posibil, nici pe ei, nici zborul lor. Pentru că adevărul e chemat visare, iar visarea e luată drept adevăr. Atât de tare am uitat despre ceea ce este cu adevărat dincolo de viață, dincolo de plin, dincolo de ceea ce știm. Poveștile sunt considerate doar povești, iar adevărul e grăit doar de oameni ce cred că știu. Există o căutare inutilă a sensului și a scopului. Să vă spun un secret, mintea nu îți va spune niciodată adevărul oricât de întortocheate îți vor fi ideile. Adevărul este dincolo de lume, dar în lume. Calea printre stele e doar a ta, iar liniile ce duc către ea nu pot semăna cu ale nimănui. Calea ta nici chiar dragonii nu o cunosc, pentru că nu există încă. O vei găsi pas cu pas pe măsură ce te vei apropia din ce în ce mai mult de sufletul tău. E o cale nouă, altfel, diferită, unică, va lega stelele tale și drumul tău către acasă.
Departe de sufletul tău vei fi condamnat pentru eternitate să rătăcești pe cărări ce nu sunt ale tale.
