La începutul săptămânii am lansat ultima temă a celui de-al cincilea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: “La metrou, i-am auzit vocea. M-am întors și…” – continuă povestea.

Concursul se încheie duminică, 17 martie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineața de luni, 18 martie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

La metrou, i-am auzit vocea. M-am întors și am văzut o ușoară pâlpâială a luminii. În stația de metrou eram doar eu și vreo câțiva indivizi care arătau la fel de posomorâți ca mine. Abia ce scăpasem de toți oamenii frustrați de la Unirii și coborâsem la Lujerului unde aglomerția se mai risipise. Îmi scot căștile din urechi, mă uit împrejur și realizez că poate doar sunt obosită. Decid să îl opresc pe Freddie Mercury și îmi bag telefonul în geantă, cu intenția de a mă reconecta cu realitatea. Ies de la gura de metrou și dau de albastrul nopții, cu semi luna care îmi zâmbește încurajatoare. Oare e prea clișeic să spun că luna îmi e cea mai bună prietenă?

Imi ridic privirea și observ că tocmai am pierdut ultimul autobuz spre casă. Numai eu am norocul ăsta! O iau la pas ușor înainte și las aerul răcoros al serii să ma imbrățișeze după canicula de azi. Mintea-mi e un val vârtej plin de schițe, culori și idei gata să iasă la o întâlnire cu pânza sau cu sketchbook-ul. Aleg să o iau printr-un parc și așa să imi mai destind puțin mușchii.

I-am auzit din nou vocea. Doar o șoaptă în murmura orașului, dar prezentă, care acum persistă. Încerc să descifrez ceea ce spune, iar cu urechile mele nu foarte ascuțite mă ghidez după sunet. Mă uit în dreapta, mă uit in stânga, nimic. Se aude tot mai tare, dar tot obscur. Apoi văd, o văd. Stă pe o bancă la doar câțiva pași de mine, îmbrăcată cu capotul ei preferat și cu basmaua care nu îi lipsea niciodată de pe cap. Pe chip nu i se mai zărește acel vid al bolii, ci în ochii ei radiază recunoașterea și mai presus de orice, dragostea. Figura ei nu mai este doar o fantomă a ceea ce a fost, dar e rotunjoară, așa cum mi-o amintesc.Numai eu știu cât timp am petrecut stând în poala ei, în timp ce imi povestea obrăzniciile tatei.

Se uită la mine și îmi șoptește:

-Andreea, puiule!

Atunci cad în genunchi.