Prima excursie pe care am făcut-o cu prietenii, în timpul liceului, a fost până în Brașov. Ne-am adunat trei oameni, ne-am luat bilete de tren și am plecat dimineața. Am vrut doar să ne plimbăm și asta am făcut o zi întreagă. Am mers prin centru, pe lângă Poarta Șchei, prin parcul central, la Biserica Neagră, dar cel mai mult timp l-am petrecut pe Strada Sforii. Ironic, nu?

Pe lângă Strada Sforii puteți trece foarte ușor, fără să vă dați seama că acel pasaj este a treia cea mai îngustă stradă din Europa.

Noi, cei trei adolescenți cu ghiozdane în spate, am ținut cont de indicatorul ce arată începutul străzii și ni s-a părut atât de simpatic și colorat totul, încât am făcut majoritatea pozelor acolo. Săream, schimbam fundalul color mergând doi pași mai în stânga unde peretele era verde și eram în tot felul de ipostaze. Aproape că a fost o ședință foto în toată regula.

De atunci, de fiecare dată când vizitez Brașovul, mă duc mai întâi pe Strada Sforii și apoi cutreier orașul propriu-zis. Indiferent de anotimp, indiferent de lumina de afară, indiferent de oră.

E ceva ce pur și simplu îmi place să fac.

Anul acesta am dat o fugă până în Brașov. Când am coborât din tren, am crezut că îngheț instant pentru că în timpul deplasării mele codul portocaliu de ger se instalase.

Am ajuns pe Strada Sforii și, ca niciodată, nu am știut ce să fotografiez pentru că pereții erau toți cu însemnele copiilor (sper că erau doar copii) care au trecut dintr-un capăt în celalalt al zonei. Am început să citesc mesajele și am simțit cum frigul cum se evaporă în contact cu hohotele de râs. Fel de fel de mesaje, fel de fel de clișee, citate, inimioare, inițiale lipite una de cealaltă pentru totdeauna, declarații, inclusiv hashtaguri.

Strada Sforii este, în acest moment, un muzeu viu, un martor al săruturilor sincere, al prieteniilor, al emoțiilor, al timpului și, cred, al plânsului celor care vor un oraș curat, cu pereți curați.