La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce ar scrie pe prima pagina a autobiografiei tale?

Concursul se încheie duminică, 27 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Ca să fiu corectă, ar trebui să recunosc că autobiografia care urmează este incompletă și că îmi lipsește o mărturie, una de care azi nu dispune nimeni, motiv pentru care mă simt mai puțin vinovată față de public. Nu intenționez să omit părți de adevăr, prin lipsa acesteia, însă, cronologic vorbind, prima amintire este cea care pornește autobiografia fiecărui om, una care te urmărește în viață și pe care ai plasat-o cu mândrie ca PRIMA, un fel de fosilă în rocă, la loc de cinste în camera ta de muzeu, o datezi, o ștergi de praf din când în când, o aduci în discuții ca să trăiască.  Am realizat, începând să scriu, că este incorect faptul că trebuie să ne raportăm întotdeauna la ea, ca și când roca de sub sticla de muzeu ar fi o minciună. Dincolo, în sala din urmă, pentru cine are răbdare să viziteze o viață, se află roca cealaltă, meteoritul căzut, nedatat, necunoscut, fără origini. Dovada vie că ceva a venit pe pământ de dincolo de noi, din alt timp și alt loc. Cam atât se știe despre el, că a existat. Trecem în sala următoare de vizitat.

Și atunci îmi recunosc: îmi lipsesc 9 luni. O autobiografie completă ar trebui să înceapă cu aceasta, ca să nu mintă nimeni în privința vârstei și a amintirilor. Știm. Știm că suntem mereu cu 9 luni mai bătrâni. Știm că am avut mai mulți neuroni decât vom mai avea vreodată, că am depășit astfel pragul unei inteligențe care ni se va refuza mai târziu prin firea naturii, le pierdem pe toate cu timpul…Știm că am trăit o altă viață în 9 luni, mai aproape de filmele SF decât orice film vom vedea de acum, respirând în mediu lichid, mișcând într-un corp gazdă, visând, auzind și deschizând ochii în întuneric. Se spune că ne vedem sau că ne scriem deja viața de acolo, din pântece. Se spune că de acolo vin déjà-vu-urile. Mă liniștește asta. Orice déjà -vu mă conectează deci cu ființa care am fost.

Prima ei amintire va fi fost, probabil, un vârtej de albastru. Un flash back. O fracțiune de secundă dintr-o stare de veghe. Goana către lumină. Cred că îmi amintesc, așa cum vă voi relata mai târziu, obiecte diverse curgând pe lângă mine, în vârtej. Fără grabă, tot mai sus, spre suprafață. Fiecare obiect e un timp. Mă uit la unul și e de ajuns să simt o dimineață anume, într-un spațiu anume. La altul, timpul e mai mare, îmi vorbește de o stare de un an sau mai mult sau de oameni. Probabil nu mai văd de fapt obiecte, ci momente. Probabil a trecut pe lângă mine și momentul când am scris această autobiografie, și cel în care scriu aceste rânduri. Probabil.

9 luni lipsesc din mine și din autobiografie. Lipsește tuturor, meteoritul acesta extraordinar, de pus sub sticlă, sub reflector, care să ne vorbească despre ce am fost și despre ce puteam fi, de acum datat și cu origini, primul în ordina vizitării timpului, marcat, clasat, păstrat. Mă întreb dacă nu cumva…

Dedic această autobiografie omului prim de 9 luni pe care nu l-am cunoscut și de care nu îmi voi aminti niciodată. In definitiv, și el scrie paginile care vor urma.