Așa arată. Exact așa. Chip senin, blândețe în priviri, broboadă neagră, puțin adusă de spate, scundă, aparent fragilă. Poate fi chiar bătrâna pe care ai întâlnit-o în piață, pe care o privești cu drag, îngăduitor, vânzând trei legături de mărar sau borș de casă, și cumperi de la ea pentru că în ea poate vezi bunica de la țară pe care ți-ai dorit-o toată viața, dar nu ai avut bucuria s-o cunoști. Te gândești că o ajuți cumva. Seamănă mai degrabă cu Sfânta Vineri, așa cum mi-o imaginez eu. O mână de om. Nu are pelerină, nu are scut, nu are arme laser, nu are navă spațială, nu zboară, nu știe karate, nu a auzit de Marvel, nu aruncă raze laser cu ochii, nu are cal alb, nu are jeep, nu are armură, nu are doi metri, nu merge la sala, nu vorbește gros, nu are costum mulat pe bicepși, nu este agent CIA sau FBI, nu are ceas de neam prost la mână, nu apare pe prima pagină a ziarelor din Gotham, nu se bate cu pumnul în piept, nu bifează niciun clișeu. Aparent ai de-a face cu o ființă fragilă. Aparent. Și ca ea mai există mii de oameni în țara noastră despre care nu știi că sunt eroi, care nici ei nu știu că sunt eroi, pentru că nu au trăit încă o situație excepțională care să scoată la iveală oțelul din care sunt plămădiți, o situație precum teroarea comunistă care a lovit-o în plin, ani de zile, zi de zi, noapte de noapte, pe bunica din imagine, teroare instrumentată tot de români, de ceilalți români. De ceilalți români. Sau tot de oameni, de ceilalți oameni.

Elisabeta Rizea din Nucșoara nu și-a trădat soțul plecat în munți să lupte împotriva comuniștilor nici când căpitanul Cârnu a atârnat-o de coadă într-un cârlig și a lăsat-o acolo până când părul i s-a desprins de tot de scalp. Până când părul i s-a desprins de scalp. Nici atunci, nici altă dată. A continuat să-i susțină pe luptătorii anticomuniști din munți. Am văzut-o povestind întâmplările prin care a trecut, m-a mirat seninătatea cu care povestea cum, deși torturată și urmărită zilnic, continua să-i ajute pe luptătorii din munți. Și cred că mi-am explicat cumva de unde atâta seninătate: era firesc să facă asta. Era firesc, nici nu s-a gândit vreodată să facă altfel. Așa a fost ea plămădită. Citind cartea-interviu cu ea (împrumutată în studenție de la Bogdan Budeș, mulțumesc!) nu o dată mi-au dat lacrimile. Și recunosc că m-am întrebat nu o dată ce-aș fi făcut în locul ei. Aș fi rezistat? Nu am curajul să zic că da. Nu știu. Cred că doar o situație limită, pe care nu o doresc, m-ar ajuta să-mi răspund la această întrebare. Singură, înconjurată de turnători, cu soțul vânat precum un animal în munți, Elisabeta Rizea a învins trupele de Miliție și Securitate. Nu a cedat. A învins trupele de Miliție și Securitate, nu a cedat, și nu reușesc să înțeleg de ce după 29 de ani de libertate, ca să zic așa, Adrian Păunescu are statuie în București, iar Elisabeta Rizea, în numele tuturor eroilor tăcuți care au învins trupele de Miliție și Securitate, nu. Elisabeta Rizea nu are statuie în București.

„Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea”, a spus Elisabeta Rizea, a cărei zi de naștere a fost ieri. Cam da. La mulți ani, oriunde te-ai afla, Elisabeta Rizea. Mulțumesc.