***

De cum se trezi Valeria își aduse aminte că și-a lăsat papucii din nou în altă cameră și gândul ei fu că iar va trebui să meargă în tălpile goale prin casă. Și-și propusese de multă vreme să nu mai facă asta. Așa era ea, se gândea straniu, copilărește și cu un farmec de scolăriță la astfel de lucruri. De exemplu azi, pentru că era miercuri, își propusese să bea ceai, nu cafea și să nu fumeze deloc. Când se hotărâ să se ridice din pat, tălpile ei găsiră papucii călduroși și colorați dăruiți de Ipot. Mintea ei atunci licări și știu că el era aproape. Îi simți mirosul și bătăile inimi. Erau bune. Nu avea de ce să fie îngrijorată. El era pe balcon și privea oamenii grăbiți către scopurile lor. Nu o auzise, dar știa că s-a trezit. Zâmbi el, zâmbi și ea.

Când se întâlniră pe hol, nu sensul vorbelor ,,Bună dimineața!”, ori sărutul matinal i-au făcut să se simtă mai fericiți. Nici măcar faptul că era caraghios de frumoasă în bluza ei de pijama cu văcuțe ori că el purta mândru o pereche de izmene, dăruite de ea. Desigur că toate astea erau ca niște flori din care se culegea nectarul folosit pentru închegarea gândurilor amândurora într-un fel de substanță vâscoasă și nealterabilă ca mierea sălbatică. Și gustul ăla dulce, cu vibrații de pământ, ori de scoarță de copac, de flori de câmp și de izvor de munte, îl simtiră amândoi abia atunci când degetele lui o atinseră ușor pe cot iar ea îl mângâie puțin, abia atins, pe obraz. Știau amândoi că vor să se ducă la toaletă, știau că amândoi au mare nevoie și acum prin atingeri își spuneau unul altuia că fiecare poate aștepta pentru celălalt. În cele din urmă cedă Ipot. Asta însemna că Valeria avea să spele vasele după micul dejun, și de asemenea că ea îi mulțumește pentru papucii din tăplile ei. Ochii lor au devenit un gând, respirația un sunet, gura lor spunea același lucru.

Spre seară Ipot avusese un gând straniu. În drum spre casă nu-i mai simți mirosul Valeriei. Parcă nu ar mai fi fost pe lume, parcă ea nu s-ar mai fi gândit la el. Așa era el. Îsi imagina lucruri, doar de el văzute și uneori aceste gânduri erau atât de intense încât le atribuia cuvinte și astfel ele deveneau reale. În acel moment crezu că instinctul îi spune că ar trebui să fie mai atent la Valeria și asta l-a făcut să fie pentru un moment gelos. Ea îl aștepta acasă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă el nu ar fi știut că pentru un moment gândurile ei nu au fost împreună cu ale lui. Zâmbetul ei era firesc, ochii îi erau cunoscuți și el își aduse aminte de prima lor întâlnire. Până atunci el nici nu știa că ea există și acum era în mintea lui, în brațele și-n organele lui vitale. Pentru un moment îi fu frică de acest gând.

-La te gândeai mai devreme?

-La noi, îi spuse ea, mă gândeam la noi și pentru o clipă nu am mai avut nici un gând. Un moment am avut liniște. Nu știu câtă vreme a durat starea asta dar am fost fericită, cred. Nu știu sigur, pentru că fericită alături de cineva nu am fost niciodată. Uneori mi-e frică, Ipot. Mi-e teama că toate astea sunt doar în mintea mea. Poate că îmi imaginez totul. Poate eu nu sunt, poate nici măcar tu nu exiști. Nu știu … nu știu ce simt. Cred că de fapt nu există un cuvând pentru starea asta.

– Te referi la un cuvânt care să descrie faptul că doi oameni ce s-au cunoscut din senin, așa ca noi, pot ajunge să se simtă atât de în siguranță unul cu celălalt, atât de intimi, uneori chiar telepatici?

– Da, toate astea. Dar dacă dragostea ori iubirea se înfăptuiește între cei doi, cum crezi că ar trebui să se numească?

– Nu știu, dar uite vezi, cineva scrie despre noi acum, și gandurile lui sunt ale noastre și el crede că ceea ce simțim noi se numeste ,,inju-binju”.

– Ține-mă în brațe, spunse ea în timp ce își aseză mâna ușor peste pieptul lui și îi simți bătăile inimii. Erau bune.

Era deja în bratele lui, și ei erau un singur gând, o singură minte, un singur punct. Liniștea nopții se lăsă peste ei, cu grijă pătura îi inveli cu miros de somn împreună, zgomotele lumii nu mai aveau volum și adormiră așa visând același cuvinte.