Cum faci să știi, dar să știi cu adevărat ceea ce ai uitat că ești? Ceea ce ai știut, pentru că altfel nu ai fi căutat acum. S-a risipit, împrăștiat și zboară acum dezordonat prin toate celulele corpului tău. Zboară fără ținta pentru că te așteaptă pe tine să te întorci. Zboară cu aceeași bucurie pe care o aveai atunci când pluteai departe de lume, doar că acum exiști și ai nevoie să îți înfigi picioarele bine în pământ cât timp alegi să fii aici. Să stai pe pământ nu e ușor deloc, cerul te trage înapoi, te trag și norii. Fetița deschise geamul ce o separa de un afară plin de gândurile, neîmplinirile, iubirile și întrebările zilei ce tocmai trecuse și privi către lună. Era mare, mândră și perfect rotundă. Inima începu să-i bată cu putere. Își aminti despre draga ei lună pe care o întâlnise de nenumărate ori, cu mult, mult timp în urmă. O văzuse suită în balcoane de palat, scrisese poezii despre ea, se iubise la lumina ei, ceruse milă sub ea, se temuse de venirea ei, murise în secretul întunericului ei. Luna a fost mereu acolo, privirile îndreptate către ea s-au schimbat și nici măcar ele. Ceva din sclipirea ochilor a miliarde și miliarde de suflete a călătorit peste secole și a privit luna iar și iar și iar. Au curs câteva lacrimi pe obrajii rotunzi, calzi și roșii. Lacrimi de bucurie. Bucuria unui moment făcut dintr-o trăire, care durează cât o răsuflare, în care îți amintești despre tine și despre tot. Despre lună și despre imens. Se deschide inima, ți se umple corpul, totul se mișcă într-o armonie perfectă ce e poezie. O fracțiune de secundă și vă spun că ăla e adevărul și nu altul. O fracțiune de secundă de bucurie absolută pentru că simți cum se naște în tine amintirea a ceea ce suntem cu adevărat. Știi cu certitudine că acolo e adevărul și nu în altă parte. Vezi cum toate se așează și se întrepătrund într-o ordine firească, pentru că așa au fost ele făcute să fie. Fetița privi către lună și o rugă să o îndrume, să o îndrume către ființa ei, pentru că cine altcineva te poate îndruma către absolut dacă nu luna. Cui altcuiva să îi ceri să îți știe drumul și cum să faci altfel decât să ai încredere în direcția în care îți merg pașii. Cui altcuiva îi ceri să îți înțeleagă profunzimea simțirii care fuge chiar de sub atingerea unei clipe. Cui dacă nu ție, cui dacă nu lunii? Cântă-mă, îi răspunse luna, bucură-mă, iubește-mă, mângâie-mă, simte-mă, învață despre puritate, învață despre claritate, învață despre curățenia gândului ce lasă în urmă flori, învață de la nori, privește către cer. Orice trăire ce se naște în corpul unui om o auzi dacă îți lași inima să cânte, dacă îi forțezi cântecul ai să suferi. Lasă totul să intre în ritmul adierii petalelor ce se scutură în zilele de primăvară. Lasă totul să vină. Orice întrebare ai avea privește-ți inima. Simți iubire? Atunci acolo e răspunsul. Orice fel de încordare interioară nu vine din iubire, vine din ceea ce se opune luminii. Fetița, închise geamul, coborî de pe scaunul pe care stătea cocoțată, își îmbrăcă rochița cu volane și alunecă afară. Era noapte, iar luna strălucea pe tot cerul. Așa a fost de când e lumea, tot ea, tot acolo, și nu o cheamă lună, iar pe soare nu îl cheamă soare. Iubirea nu se cheamă iubire, iar noi oamenii iubirea trebuie să o reînvățăm, pentru că ceea ce fiecare trăiește înăuntrul lui e doar acum. Tu îi dai numele, un nume ce nu a existat vreodată, iar luna e tot acolo și nu s-a chemat vreodată lună.
