e biserica. eu şi părintele ne pîndim de mulţi ani.
aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă.
ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.

atunci ridică înspre mine crucea cu mînie
şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el
halba cu bere şi-l ameninţ
şi bat furios din picioare şi se mînie şi el
şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mîini.

poate nu ar trebui să vin duminica la birt
chiar de la şapte dimineaţa, el îşi începe
slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte
se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.

două ceasuri ne pîndim fără-ncetare. cînd începe slujba
nu mai e acelaşi om: le spune alor lui
vorbe întortocheate, saltă vocea, greşeşte predica, se întrerupe
şi în tot răstimpul ăsta dă de mai multe ori fuga-n altar,
ridică perdelele, mă caută şi începe să dănţuiască
şi bate cu crucea-ndrăcit către mine.

ameninţă gata să spargă ferestrele.
şi eu mă înfurii atunci şi mai grozav şi ridic
halba de bere mai sus şi el iar fuge dincolo şi le vorbeşte
credincioşilor, dar nu rezistă prea mult, îşi zice
predica prea degrabă, se grăbeşte să se descotorosească
de ei mai devreme, să poată reveni la fereastră.

probabil şi în predică vorbeşte tot de mine şi păcatul meu.
aşa cum eu alor mei le vorbesc în birt  mereu de el.
într-o zi vom intra în biserică, cu căpăţînile plecate,
toţi noi ăştia luaţi de soartă şi daţi peste cap
şi părintele o să ne ierte şi-o să ne dea binecuvîntarea.

o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,
întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit,
noi n-avem cui te pîrî. şi după aia o să ne mutăm să bem la tine,
o să fie duminică seara tîrziu, n-o să ne vadă nimeni.

dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e acum atît de frică
de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte.

Foto: Cato Lein