La începutul săptămânii am lansat cea de-a șasea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Dacă animalul tău de companie ar avea pentru o zi voce, ce crezi că ți-ar spune?
Concursul se încheie duminică, 17 februarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 18 februarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
“- Uite, știu c-a trecut abia un an dar trebuie să-ți spun că nu-mi mai imaginez viața fără tine. Mi-e dor de haita mea dar e un dor suportabil, în comparație cu ceea ce-mi pot doar imagina c-ar fi un junghi sfâșietor de la urechi până-n vârful cozii în fiecare zi în care nu ți-aș simți mâna mângâindu-mi blana. M-ar râde toată pădurea dacă s-ar afla dar nu-mi pasă. M-ai făcut dependent de mângâieri. Și cine-altcineva ar mai mângâia un lup? În pădure clar, nimeni; în afara ei… să fim serioși. Chiar și-așa tuns, periat și-n lesă cum mă ții, tot lărgesc distanța la 2 m toți cei care ne vin din față, chit că mă cred câine.
Noi doi… ne știm. Tu pe mine, eu pe tine. Doar eu știu cât de singur te simți câteodată-n haita ta de oameni, doar eu știu cum urli noaptea uneori ca un lup, doar tu-mi știi nevoia de-a rămâne agresiv și liber când îmi vine dorul de ducă și plăcerea de a-ți fi supus când mă întorc. Nu mă deranjează că lumea mă crede husky-ul tău de companie și că ziua trebuie să merg în lesă-n pas cu tine. E chiar reconfortant. Odihnitor. Și cald. Simpatic.
Încă ceva, se-apropie Revelionul. Și-avem o problemă. Artificiile. Îmi place cum se desfac pe cer. De-asta și ies în fiecare an la marginea pădurii să le văd mai bine și din cauza lor ți-am leșinat în brațe-anul trecut. Zgomotul lor auzit de-aproape… îmi îngheață sângele-n vene. Bubuitul ăla, frate… pfff… pur și simplu-mi oprește inima. Reușeam întotdeauna să fug în peșteră înainte să bubuie și s-alerg afară să le văd cât încă erau pe cer. Tremuram de frică dar și de plăcerea alergării disperate-ntre întunericul tăcut al peșterii și cerul sfârâind în culori. În noaptea aia… când te-am văzut așezat pe stâncă, privind artificiile ca și mine dar… pur și simplu stând… m-am gândit că poate nu e musai să mai fug, dacă tu suporți nebunia aia de zgomot, poate-aș putea și eu. În plus… era atâta singurătate-n liniștea și nemișcarea ta… păreai să ai nevoie de cineva. Culmea, nici nu te-ai speriat când m-am apropiat. Poate erai atât de trist încât nu mai aveai energie pentru frică. Poate-a fost o conexiune cosmică-ntre noi; una din întâlnirile-alea-ntre două ființe… care trebuie lăsată să se-ntâmple, indiferent de loc, de timp sau de forma-n care-s întrupate ele-n locul și timpul ăla. Poate ambele variante. Dumnezeu știe. Cert e că te-ai întors spre mine să mă mângâi iar mâna ta mi-a atins grumazul fix în clipa-n care-a bubuit asurzitor o rafală de artificii la baza dealului; s-au auzit de parcă erau chiar lângă noi… Mi-am simțit inima explodând în piept și inundându-l cu așchii colorate ca artificiile; tot ce-mi mai amintesc din seara aia e pătura verde în care-mi făcusei culcuș lângă patul tău și mâna ta adormită peste tăblia patului. Și vezi, acuma nici nu mai știu… dacă bubuitul artificiilor a fost cel care mi-a făcut inima să explodeze sau dacă nu cumva prima alunecare a unei mâini de om pe blana-mi udă și rece o fi fost cea care-a făcut asta, inundându-mă pe dinăuntru cu o căldură pe care n-o mai simțisem niciodată. Știam frigul împins până-n oase de zăpada-nghețată pe blana-mi zburlită de viscol, știam senzația de fierbințeală clocotitoare a cărnii de iepure proaspăt sfârtecat. Dar căldura aia catifelată n-o cunoșteam… În fine: până ne lămurim, voiam să te rog – e important, de-ast’-am ales să-ți vorbesc azi (apropos, toți lupii au voie să vorbească o zi din viață în limba oamenilor) – anul ăsta să-mi pui niște căști când încep artificiile și să stăm să le privim amândoi de pe terasă. Pe niște perne, frumos, elegant; mai comod decât de pe stâncă.”
Sursă foto cover aici.
