examenul nu se termină cu una cu două! și nici nebunia!
EL: Odată… odată am… am dat o pungă mare cu hăinuțe pentru copii, la o familie sărmană!
EU: Ha-ha-ha! Dumnezeule! Ok, hai că nu-i rău! Și de unde erau hăinuțele? Nu te supăra! Presupun că erau hăinuțe pe care nu le mai purtau copiii tăi, findcă au mai crescut între timp? Nu? Că deh, copiii cresc, nu și hăinuțele… Și ce să faci cu hăinuțele, dacă nu le mai folosești? Faci un efort supraomenesc, un sacrificiu suprem și… că e greu, că e sfâșietor, le dai! La alți copii! Ce gest, ce act, ce mărinimie! Nu, dragule! Nu ai făcut nimic deosebit, nu meriți statuie! E un act normal, omenesc, elementar! Eu nu te pot salva pentru că ai dat hăinuțele care n-au mai fost bune pentru copiii tăi! Mai fă săpături, poate găsești ceva mai consistent!
EL: Omule, te rog! Chiar nu mai rezist mult! Te rog, ajută-mă!
EU: Normal că o să te ajut, nu vezi că stau ca un arc aici? Doar un motiv bun și sunt imediat în apă, după tine! Apropo, îmi amintesc, odată mă plimbam pe lângă barajul Păvazu, știi… nu departe de Cornești. Ei bine… și cum mă plimbam eu așa, aud la un moment dat: ajutoooor! Situație clasică, he-he-he, tocmai mie să mi se întâmple! Era un pescar, care dracu știe cum a căzut acolo. Mai mult, era duminică, iar zgomotul apei căzătoare acoperea țipetele lui. Doar eu m-am nimerit în zonă, cel mai aproape și am crezut că mi se năzare. Când colo, poftim! Iar în zona unde a căzut ăla erau vârtejuri, nu glumă! Duzele alea trăgeau apa, tată! Dar eu am sărit, că sunt trecut și prin burta lui Poseidon! Dar, la distanța potrivită i-am pus întrebările standart! El, panicat, m-a luat cu nimicuri de genul: muncesc pentru familie, pentru copii etc. Era să rămână acolo, dar… noroc că a pomenit ceva și de biserică, mi-a spus că se duce aproape în fiecare duminică la biserică, că-i un om tensionat și nesuferit, că luptă cu demonii lui, că se roagă și vrea să fie un om mai bun, mai săritor, mai blând. Poftim! Vezi? Normal că l-am salvat și nu cred că e cazul să dăm explicații, nu-i așa? Bun! Hai că ești vânăt deja, n-o mai întinde! Chiar așa, tu mergi des la biserică?
EL: Da, da… Merg!
EU: I-a te uită! Ce Mai dă-mi detalii, de ce mergi, că deh, mulți se duc așa, ori de ochii lumii, ori din inerție! Tu de ce mergi și cât de des?
EL: Eu… Eu merg destul de des… Te rog, ajută-mă, nu mai pot!
EU: Ei, nu mai poți! Știi cum e, cu credință găsești puteri de unde nu te aștepți! Hai să clarificăm, când ai fost ultima dată la biserică și de ce?
EL: Te-am mințit! Îmi pare rău! Mi-e frică! Te roooog! Uite, o să fiu sincer, nu merg la biserică, n-am făcut niciun bine, în general mă gândesc mai mult la mine, cum să-mi iasă ceva, cum să fac o afacer
EU: Hm, sinceritatea ta mă copleșește! Mă pune într-o situație dificilă! Pe de-o parte îmi vine să te salvez chiar acum, fiindcă ai curajul să vorbești tocmai în situația asta, deschis, despre cum ești în realitate! Dar pe de altă parte, ăsta poate fi un vicleșug! Că deh, te-ai gândit tu că asta mă va da pe spate, nu?
EL: Da, m-am gândit! Sunt un om de nimic! Recunosc! Îmi păre foarte rău… Te rog!
