câteva caracteristici pe șleau…

…filtrează la rece tot ce se-ntâmplă, dintr-o perspectivă rațională, ironică, sceptică sau cinică, având impresia că sunt reprezentanții cinstiți ai realității. Sunt inteligenți, parodiază emoțiile sau le imită dacă cer împrejurările. Suferă de un narcisism reprimat, au tendințe sado-masochiste ”inhibate”, sunt tragici, dar calculați, sobri și pragmatici. Le sunt străine metaforele, artificiile, vorbăraia, într-un cuvânt surplusul discursiv și emotiv. Chestiile cu iz motivațional, sufletismul, trăirismul, optimismul, toate sunt pentru ei sterile sau patetice. Asta în condițiile în care ajung să-și gestioneze emoțiile după principiul: ”nimic din ce simt nu trebuie să se strecoare afară, fiindcă nu merită, nu schimbă nimic și în concluzie nu are sens.”

Sunt măcinați pe de-o parte de un sentiment de superioritate, pe de altă parte de un sentiment de inutilitate. De aici și amprenta melancolică, ridicată uneori la rang de virtute. Toate acestea, cum am mai insinuat, din cauza ”oscilației cronicizate” între auto-devalorizare și narcisism.

Este greu să te apropii de ei, fiindcă au o hipersensibilitate paranoidă la impostură, iubesc mai mult animalele decât oamenii, dar tocmai aici se contrazic, fiindcă și oamenii sunt animale, ba chiar ”mai nenorocite decât animalele animale” și tocmai de asta merită toată grija, compasiunea și dragostea.

…dacă le respecți necesitatea de singurătate, dacă nu-i ”sufoci” cu atenția ta, se vor apropia singuri. Încet, puțin, dar se vor apropia. Ce-ar mai fi… în esență realiștii sunt oameni buni, hă hă hă… cu apărări cât zidul chinezesc, dar tocmai de asta merită toată compasiunea și dragostea, hă hă hă… și grija. Așa cum merită toți oamenii, aceste animale mai animale decât animalele animale 🙂