Cățărată pe un dâmb, privind cu ochii direct în soare. Mai mult ca niciodată tânjea după dansul liber al păsărilor, după limpezimea zborului, după ușurimea cu care o inimă vorbește unei alte inimi și se aud atât de limpede. Mai mult ca niciodată înțelegea puritatea. O recunoștea, și-o amintea, dar aici pe pământ nu o văzuse decât la păsări, la copiii ce acum pășesc în dimesiunea asta și în tăcerea inundată de iubirea nespusă din jurul copacilor. Și ce minune. Înțelepciunea copacului ce stă drept în fața morții, lăsându-se acoperit de anotimpuri ce curg fără să știe despre ele că sunt chemate anotimpuri. Pentru că nu există moarte, nu există viață și nu există timpuri. Există doar un acum nesingherit de cuvinte purtătoare de gânduri. Acum, un etern minunat acum. Cum oare aș putea să vă aștern în cuvinte forța cu care copacul stă drept. Cum oare aș putea să vă arăt ceea ce suntem noi în contact cu el.
Trăim aruncându-ne corpul înainte și înapoi, uitând despre ceea ce descrie el prin aerul pe care-l străbatem, uitând despre ceea ce călcăm în picioare și despre ceea ce pătrunde înăuntrul nostru în timp ce respirăm pentru ca apoi să se reîntoarcă în aerul din jur. Uităm despre ceea ce tragem în piept și despre cum se transformă în noi.
Despre ce e lumina îți mai amintești?
Cine ești tu omule? Cine te-a adus în această stare de uitare?
Trăim cu frică de viață, vorbim o limbă ce nu mai cunoaște sursa, privim către o lume adormită, ce râde la spectacole cu călușei și măști colorate. O lume vrăjită ce a mușcat din mărul fermecat. Teama mea nu e de acum, teama mea nu e de oamenii de aici, teama mea nu e în contact cu lumea asta. Este o întâlnire avută, văzută, uitată, ce a păstrat în memoria corpului amintirea fricii. Țintuiți în lanțurile ignoranței într-o memorie a unei frici croită dintr-un gând.
Cu frica am venit ca să învăț iubirea. Ca să învăț despre moarte și despre viață. Ca să învăț despre cine sunt și despre lumină. O să fie timpuri în care ai să înțelegi, copilă. Timpuri în care totul o să facă sens. Timpuri în care zâmbetul o să-ți fie văzut doar de copaci. Timpuri în care totul o să capete formă și noimă, pentru că toate se știu încă de la începuturi. Ai să te faci invizibilă pentru oameni și ai să zbori peste timpuri acolo unde ai să găsești doar lumina ce înflorește în suflete ce zâmbesc din mijlocul durerii ce se sfarâmă. Ai să cânți și ai să dansezi peste moarte, ai să cânți împreună cu Adevărul, ai să iubești viața ca și când e ultima oară când vă vedeți. Ai să înveți că e un joc făcut din povești ce se succed cu rapiditate și că tot ceea ce am inventat oprește cântecul infinit al luminii în călătoria ei prin om. Pentru că doar așa și nu altfel omul se poate trezi. Doar țintuind ochii în lumină, lăsându-se inundat. Lăsând să dispară tot ceea ce crede sau a crezut vreodată, tot ceea ce s-a lipit de el și nu îi dă voie să zboare, tot ceea ce îi îngreunează pașii, tot ceea ce îi încătușează inima, tot ceea ce îi șoptește despre frică, tot ceea ce nu vorbește inimii.
Tot ceea ce nu vorbește cu simplitatea și măreția inimii de om, copilă.
