Și apoi vine o zi în care începi să vezi atât de limpede cât de rănit, neștiutor, disfuncțional, deteriorat, rușinat, vinovat, stângaci, vulnerabil ești. Privești cu iubire către ființa aia care pare că știe să trăiască viața, dar de fapt nu știe absolut nimic. O vezi, dar cine o vede. Stă împietrită în fața emoțiilor pentru că nu le poate descifra. Nu a învățat limba de aici de pe pământ. Vede, dar e surdă. Simte, dar nu știe ce. Există un limbaj prin care emoțiile îți vorbesc și mai presus de orice există un limbaj interior care te învață că tu, exact în momentul în care te-ai născut, meriți. Ești. Complet. Fără urmă de greșeală. Fără această nevoie adâncă de a demonstra cuiva că meriți să existi. Mai ales ție. Un copil care zâmbește inocent spre soare neștiind ce înseamnă viața, iar ea viața îl va bate pe umăr și îi va spune, învață, copile, învață. Învață despre propria ta frumusețe. Pentru asta ai venit aici. Doar pentru asta. Noi am stabilit scenariul, tu l-ai acceptat, acum joacă-te. Joaca asta doare și doare tare. Să rupi modele pe care le-ai crezut ca fiind cine ești doare, să smulgi bucăți ce crezi că te fac să fii tu doare, să te desprinzi și să înveți să zbori, doare. Să nu ai idee despre ce înseamnă iubirea, despre ce înseamnă cu adevărat iubirea, iar prin ochii tăi să transpară doar aceeastă imensă nevoie de a fi văzut cu orice preț doare. Tare. Iubirea e doar un cuvânt până în momentul în care te uiți în ochii tăi, în corpul tău, îi regăsești, te regăsești, te reunești și te vezi. Trecând peste feluri învățate de a îți spune minciuni, pentru feluri repetate de a te ignora, peste feluri repetate de a te pedepsi doar pentru a primi în schimb certitudinea că ești. Iar tu să nu ai idee că mergi pe străzi ca o stafie în căutarea disperată a ceva ce lipsește din tine. Și poate doar atunci când ai ajuns la capătul puterilor, atunci când a durut atât de tare încât te rogi, sleit, să facă cineva ceva, atunci când renunți să mai inventezi povești doar că să îți alini durerea, poate atunci când ai atins punctul cel mai adânc al sincerității față de tine, atunci când ai să privești în ochi, ochii din oglindă se va schimba ceva. Doar atunci. Fetița își învârtea rochița în vânt și se învârtea odată cu ea. Nu știa nimic. Privea soarele drept în ochi până când reușea să le scoată pe lacrimi afară, atingea cu mâna norii și simțea cum sângele cald i se scurge pe piele. Viața se vrea doar bucurie, însă bucuria deplină, adevărată poate să vină doar atunci când ai sângerat până în cele mai adânci straturi care te protejează. Când inima ta cu tot cu artere, sânge, vene, țesuturi pulsează la vedere, doar atunci poți să simți cu tot corpul viața pe pământ. Doar deschizând totul complet, necondiționat, fără frică, ai să poți să înveți limba ce se vrea a fi învățată. Orice fel de compromis, încercare de a încetini sau de a simți mai puțin va fi înlăturată. Mai devreme sau mai târziu. Pentru că viața se cere simțită, atinsă, mirosită, trăită cu intesitatea, inocența și puritatea cu care soarele încălzește pâmântul.
