Și poate că doar acum copila începea să vadă frânturi ce se strecurau printr-un hățiș de legături între oameni, pe care numai dacă te dezlipești de povestea pe care o trăiești pe pământ ai să le poți vedea cu limpezime. Cu limpezimea celui ce începe să știe că nu suntem noi cei ce ne ghidăm acțiunile ci ceea ce ne posedă.
Ce înseamnă a poseda?
Înseamnă că te mână ceea ce ai învățat să fii și nu ceea ce ești.
Înseamnă că vei fi ghidată cu blândețea unui dans, dacă te vei lăsa moale prin stufăriș și iarbă, prin desiș greu de străbătut, printre cărări strâmte ce sufocă, prin întuneric și frig, până când, într-o bună zi, ai să te dumirești despre cine ești în profunzimea inimii tale.
A venit vremea să înțelegi despre jumătatea ta femeie și jumătatea ta bărbat. Despre ce îl suflă pe unul și despre ce îl suflă pe altul. Despre ce îi aduce cu adevărat împreună și despre curățenia intenției ce îi unește. Asta cred copilă. Despre cine te locuiește fără ca tu să știi, despre cine îți ghidează simțirile, impulsul și dorința fără ca tu să ai înțelegere. Ne întâlnim cu oameni pentru că am desenat totul înaintea întâlnirii, e desenat cu desăvărșirea artei și a matematicii în aerul ce ne înconjoară și ce ne va aduce împreună. Ne îndeamnă spre vindecare, pentru că asta e singura cale pe pământ și nu poate fi alta. Întâlnirile ne sunt daruri, daruri ce ne arată ca să vedem, iar cine are ochi de văzut vede, cine nu, nu. E un reglaj subtil în chimia omului ce va lăsa iubirea să curgă nestingherită.
Limpezește-ți ochii și privește către viață cu tot ce are ea de adus. Privește către viață ca înspre un film ce ți se derulează prin față la o viteză de neimaginat. Vei alege din acest amalgam infinit de povești copilă, cele ce-ți vor servi ție pentru a putea să ajungi acasă. Ți se va arăta drumul și calea și felul, și tot ce ai de făcut.
Spune-mi ce e femeia și ce e bărbatul, îl întrerupse copila, nerăbdătoare, fără să mai ceară voie. Dar între ei iubirea era atât de înaltă încât cuvintele nu-și mai încăpeau în spațiul din jurul lor. Se amestecau într-un dans atât de bucuros, încât chiar și vântul îi ocoli zâmbind.
Sunt valuri copilă, valuri ce își caută neobosit oceanul. Femininul se arată în tine cu vulnerabilitate, cu blândețe, cu înțelepciune. Femeia iubește plutirea și tăcerea, ce unduiesc corpul și frumusețea lui de neimaginat pentru mintea copleșită de rușine. Femeia dansează cu vântul și se iubește cu pământul, este cea ce știe secretele universului, cea ce se legănă în leagănatul aburului.
Iar bărbatul? Întrebă fetița nedumerită. Este cel ce dă formă iubirii ei. Este cel ce construiește pământul pe care ea calcă, este cel ce îmblânzește pietrele pentru a ușura calea. Este cel ce vorbește cu munții pentru a elibera drumul prin care va curge iubirea. Înțelegi tu oare copilă? E lumea ta dinăuntru. E lumea în care tu trăiești, în care tu iubești, în care te naști și mori. E făcută din tot ce îți spun, toate la un loc, amestecate, separate și împreună într-o eternă iubire, într-un minunat împreună. Pentru că se vor căuta înăuntrul tău vieți după vieți, până când într-o bună zi vă veți întâlni. Acolo înăuntrul tău unde se face lumea, copilă. Mereu acolo.
Fetița avea ochii mari, nu pricepea încă ceea ce urma să descopere. Putea să vadă dor ceea ce se arăta în jurul ei. Se arăta și se cerea poate mai mult ca niciodată iubirea. Iubirea profundă, infinită pentru bărbat și pentru femeie, pentru tot ceea ce au fost ei la începuturi, și pentru a permite lor să se întâlnească așa cum le-a fost dat. Se arăta ieșirea dintr-un vis ce era stavilă în calea curgerii și a liniștii din care îți șoptește moment de moment iubirea.
