Se spune că nu există altruism absolut. Că omul este în mod inerent o ființă egoistă, care întreprinde doar acțiuni ce îi aduc cel puțin un beneficiu sau se reflectă cumva și în propriul sine – în mod pozitiv. Probabil că asta are strânsă legătură cu natura originară a ființei umane, cu primordialul, cu frica pură și nediluată dictată de amigdala, adică bucățica aia de creier primitiv răspunzătoare de instinctele primare ale omului. Orice psihoterapeut (am întrebat 100 de psihoterapuți…) îți va spune că o doza de egoism nu numai că este benefică, ci și necesară echilibrului și sănătății mentale. E de la sine înțeles că egoismul exagerat reprezintă o extremă, care în sine reprezintă la rându-i un dezechilibru – sindromul narcisic. Sau tulburarea de personalitate narcisică, dacă vreți. La polul opus al acestei balanțe precare, care dictează jocurile perverse și ascunse ale conștientului, subconștientului și inconștientului nostru, se află sindromul salvatorului. Salvatorul este acel om victimă a unei compulsii puternice de a interfera și a disturba viața celorlalți, dintr-o dorință de a ajuta scăpată complet de sub control. Din câte știu eu, dar s-ar putea să mă înșel, această tulburare mai poartă și numele de sindromul Maicii Tereza (care și-a dedicat întreaga viață salvării și îngrijirii celor bolnavi, săraci sau muribunzi).

O introducere cam lungă, știu, pentru a transmite către voi ceea ce mi-a transmis mie videoclipul melodiei Slacks a artistei St. South (o artistă tânără, cu o voce delicată și emoție cât cuprinde în interpretarea muzicii sale). Pentru că, după părerea mea, pe cât de mult este privit conceptul de egoism cu dezgust și catalogat drept un comportament toxic, pe atât de mult este trecut cu vederea faptul că această doză de egoism, diferită de la om la om, contribuie la supreviețuirea speciei umane. De la instinctul de fight or flight, la protejarea sinelui de emoții negative, la primirea cu brațele deschise a sentimentelor frumoase, a laudelor și a complimentelor, toate sunt la fel de sănătoase, normale și absolut fundamentale vieții. Aura de dispreț care înconjoară noțiunea de egoism este poate motivul pentru care atât de mulți oameni par să se concentreze mai mult pe satisfacția celor din jur și mai puțin pe îngrijirea propriului suflet. Și să uite de trusa de prim-ajutor pe care scrie “pentru trupul, sufletul și spiritul tău“. Și să se îngroape în muncă, să se distragă cu tot felul de activități și să refuze să stea în confortul căminului și în disconfortul propriilor gânduri. Să nu își servească supa caldă simbolică pentru a-și pune pe picioare inima frântă.

Și apoi vine acest videoclip, regizat de Laura Pennell, apărut prima dată la Aesthetica Short Film Festival în 2014, în care două surori gemene (Pauline și Tarlina Fowler) joacă rolul unui singur personaj. Nu, nu e vorba de dedublare aici, ci de proiectarea a două jumătăți ale aceleiași identități, pe parcursul anevoios și dificil de recuperare emoțională. Și aceste două fete, întruchipări ale fracțiunilor aceluiași sine, ne învață, în secolul 21, răbdarea și perseverența, candoarea și delicatețea unui simplu, dar tot mai străin sentiment: iubirea făță de noi înșine. Și ne învată că grija cu care tratăm toate aspectele vieții noastre nu ar trebui să surclaseze grija cu care ne tratăm propria persoană. Și nu e vorba de egoism, ci de supraviețuire. În același mod în care adulții sunt instruiți să își pună masca de oxigen în avion înainte să o pună pe cea a copilului. Pentru că cel mai important, pentru toți cei pe care îi iubim, este să fim bine. Fiindcă doar o persoană care există pentru ea însăși, poate fi acolo și pentru altcineva.