Femeia invalidă poartă o cămașă cu mânecile suflecate.
Își târăște greu singurul pantof – Mike – printre frunze
uscate și pocnește cu vârful de cauciuc deshidratarea
de toamnă. Cârjele i se-aseamănă cu niște sârme din unitatea
militară. Agață fire de iarbă și le cară târâș spre următorul metru
de trotuar. Și traficul, sobru și mortuar, ne umple
plămânii cu noxe. Dintr-un Ford se-aude Rihanna în boxe
și-un șofer de-autobuz pe care scrie “Gara de Nord” vorbește
cu soția sa Ana. Niște dulăi se-ntind și cască,-n timp
ce gurile lor înhață tot soarele rumen și durduliu. Îi fac loc
să treacă femeii cu piciorul auriu și m-așez în genunchi
și, printre cârje, îi ling ciotul cusut cu ață chirurgicală
până din el începe să curgă o zeamă lăptoasă și-amară și-o mie
de guri îmi strigă numele de peste tot și cad. Și din cap
îmi iese un porumbel și-ncepe să ciugulească, răbdător,
capătul de femur. Și intră la loc și-și face un cuib din suturi.
