Ați zice, la prima vedere, că smintitul ăla de Ceaușescu a betonat tot cu blocurile de pe bulevardele lui trase cu rigla peste vechea rețea stradală a Bucureștiului și nu a mai rămas picior de animal sălbatic în Capitală.

Fauna totuși se încăpățânează să se adapteze și să ia cu asalt betoanele orașului. Din cele 10 șopârle din fauna României, patru din ele pot fi găsite pe raza municipiului București (considerând o rază de 15-20 de kilometri din centrul orașului).  Acest lucru se datorează în mare parte poziționării Capitalei în silvostepă, Bucureștiul fiind înconjurat de un cordon de păduri seculare de foioase, de unde provin aceste reptile, în marea lor majoritate (dar să nu anticipăm).

Povestea fiecărei specii este însă unică și instructivă pentru amatorii de curiozități naturalistice, astfel că le vom prezenta pe rând.

Gușterul (Lacerta viridis)

Deși sunt greu de găsit în oraș propriu-zis, gușterii populează toate zonele inierbate de la periferiile orașului, de pildă în zona Chitila – Tunari. Este o specie populară, cunoscută publicului larg; unii masculi au o frumoasă culoare albastră pe gușă, uneori (mai rar) prezentă și la femele. Contrar credinței încetățenite, exemplarele cu albastru pe gât nu sunt veninoase, pentru un motiv simplu: nu există nicio specie veninoasă de șopârlă în Europa. Fiind o șopârlă de talie mare, gușterul nu ezită să muște dacă este încolțit, fără a fi însă o mușcătură periculoasă, cel mult dureroasă dacă degetul e prea mic. 😉

Șopârla de câmp (Lacerta agilis)

O altă șopârlă greșit denumită “șopârla cenușie”, de fapt denumirea veche, această șopârlă poate fi văzută în Parcul Natural Văcărești, de pildă. Are botul mai scurt decât al gușterului și aspectul mai masiv. Contrar denumirii științifice, gușterii sunt mai rapizi decât acestea. Șopârlele de câmp au colorit variabil, de la brun cenușiu la verde aprins sau cu pete, combinațiile intermediare făcând-o dificil de deosebit de gușteri și alte șopârle.

Șopârlița de frunzar (Ablepharus kitaibelii)

Această șopârlă de talie mică (adulții au câțiva centimetri) este cea mai mică șopârlă din Europa, având picioare mici, mult disproporționate față de corp, de unde și legenda că ar fi puii năpârcilor. Această șopârlă este dependentă de stratul de frunze în care trăiește, deci mult mai sensibilă la deforestări și alte activități antropice (de pildă strângerea frunzelor din parcuri). Cu toate acestea, o mică populație prosperă în incinta Institutului de Agronomie din București, unde copacii sunt exemplare seculare aparținând vechilor codri ai Vlăsiei.

Șopârla de ziduri (Podarcis muralis)

Această ultimă specie prezentată este și ultima venită în București. Da, ați citit bine. Dacă toate celelalte specii au reușit să rămână pe lângă oameni, conviețuind în condițiile dezvoltării urbane, șopârla de ziduri a venit pur și simplu o dată cu oamenii și cu calea ferată de la Giurgiu, fiind o specie expansivă și iubitoare de habitate antropice. Aceste șopârle au ajuns o dată cu transporturile de piatră din portul Giurgiu în zona industrială a orașului de la Dunăre, iar de acolo au urcat în câteva generații spre nord, pe traseul terasamentului de cale ferată, ajungând în anii comunismului în București, în zona de nord-vest a orașului. O populație de șopârle de ziduri se dezvoltă în zona Lacului Morii – Podul Ciurel, specia răspândindu-se spre Bucureștii Noi.

Dacă vedeți șopârle în București, dați-mi vă rog de veste. Citind acest articol, ar trebui să vă fie mai ușor să le recunoașteți.

Spor tuturor la semnalări!