La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Care crezi că este cel mai important lucru pe care l-au făcut părinții tăi pentru tine?
Concursul se încheie duminică, 18 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 19 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Simona ne-a trimis, din nou, unul din textele finaliste.
***
Când aveam 18 ani, m-am hotărât să fug de acasă. Am făcut-o atunci când eram doar cu tata pentru că era mai simplu: de cele mai multe ori era atât de beat încât aș fi putut să iau toată mobila cu mine fără să își dea seama.
Am fugit de acasă nu doar pentru că aveam acea sete de libertate pe care o au toți tinerii, dar și pentru că îmi uram părinții. O, Doamne cât de mult îi uram. Nici măcar nu puteam să pronunț “mama” sau “tata”. De fiecare dată când trebuia să o fac simțeam că mi se încleștează fălcile și nu puteam rosti niciun cuvânt. Era mai simplu când vorbeam despre ei, o făceam folosindu-le poreclele în sens peiorativ.
Îl uram pe tata căci din cauza pasiunii lui pentru alcool, eu trebuia să dorm cu mama în aceeași cameră, ba mai mult, în același pat. Uram zilele în care, dacă trecea de ora 16 iar el nu venise, știam că, din nou, voi adormi plângând, în urletele unui om care nu mai semăna nicicum cu cel pe care mi-l aminteam dinainte.
O uram pe mama pentru teama cu care încercam să îmi controlez cuvintele și acțiunile pentru ca nu cumva să i se pară ceva deplasat și să mă lovească. Uram comparațiile pe care le făcea între mine și alți copii, comparații care au contribuit serios la știrbirea încrederii pe care o aveam în mine.
Când aveam douăzeci și ceva de ani, am început să îmi iert părinții.
Una dintre cele mai dragi amintiri pe care le am este cu mine și tata, al cărui trup era deja ros de boală, urmărind Rocky la televizor. Atunci am început să îl înțeleg. Am înțeles că alcoolul era singura modalitate pe care a găsit-o de a se ascunde de el însuși. De visele pe care le-a avut și pe care nu și le-a putut atinge, de faptul ca un om atât de inteligent, căruia îi plăcea să citească și care iubea istoria și geografia nu a reușit decât să fie strungar.
Am început să înțeleg și cum comportamentul mamei era modul în care ea a știut să reacționeze la schimbarea produsă în omul ales să îi fie partener de viață, care din cel care stătea cu copiii pentru ca ea să meargă la film cu prietenele a devenit cel niciodată treaz, cel a cărui familie a devenit băutura cu multe grade.
Azi, am uitat faptul ca mulți ani nu am pus gura pe alcool, de teamă că alcoolismul este genetic, însă păstrez cu drag alte amintiri legate de tata. Tata a respectat femeile și le spunea “sărut mâna” colegelor mele pentru că, deși niște puștoaice, ele erau totuși femei; tata nu m-a pus să fac treburile casnice pentru că eram fată, ci la noi în familie aceste treburi se făceau de către toată lumea, indiferent de sex. Tata a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată, tata m-a învățat să iubesc cărțile și să ignor cu seninătate stratul de praf de pe mobilă atunci când am o carte de citit sau un film de văzut. Atunci când îi ceream părerea despre o anumită ținută pe care voiam să o îmbrac, înainte de a-mi răspunde, mă întreba dacă vreau părerea lui în calitate de tată sau în calitate de bărbat.
Iar, mama… Mă întreb uneori cum s-a simțit mama când, după ani de zile în care scopul principal al existenței ei a fost să ne asigure strictul necesar, totul a intrat pe un făgaș normal, am început să avem singuri grijă de noi iar viața ei a devenit mult mai simplă. Omulețul acesta de nici 1,5 m, s-a luptat, a găsit soluții și niciodată nu s-a plâns. Atunci când nevoile mele au crescut iar ea nu le mai putea satisface din salariul de la fabrică, fără nicio ezitare, în timpul liber, a lucrat ca femeie de serviciu la niște blocuri dintr-un cartier îndepărtat. S-a dus departe pentru că nu voiam să o vadă prietenii mei, da, îmi era rușine…
Azi sunt un om matur care a învățat să își accepte trecutul. Fiecare întâmplare pe care am trăit-o m-a făcut cea care sunt azi. Mi-am iertat părinții pentru ce nu au putut să îmi ofere și le sunt recunoscătoare pentru ce au putut. Am învățat ca un pahar de vin nu te face alcoolic, îmi place să citesc, nu mă plâng, iar atunci când am o problemă, îmi suflec mânecile și încerc să o rezolv.
Sursă foto cover aici.
