sau cum sună de fapt situația

– Copii, v-ați pregătit pentru astăzi?

– Daaaaaa!

– Bravo! Dar tu, Bulă… ce-i cu fața asta? De ce ești așa deprimat?

– Din cauza programei școlare!

– Hai lasă tu programa! Vezi-ți de nasul tău! Apropo, ai scris compunerea?

– Da!

– Foarte bine, să auzim!

– A venit primăvara, dar degeaba a venit, că nu-mi pasă! Mie îmi place toamna târzie, cu negură și ceață. Culoarea mea preferată nu-i nicio culoare. Eu când văd oameni bucurându-se, mă trec fiorii, iar cine crede că viața are un sens, e naiv ca un bebeluș. Ca să n-o mai lungesc, nimic nu are sens. Doar când mai bat clopotele, în depărtare, mai simt și eu un pic de bucurie. În rest nimic. Mi-au spus că am depresie. Ce prostie! Asta nu e depresie, este adevărul gol goluț. Pe mine mă doare sistemul, mă doare educația, mă doare tradiția, mă doare mintea! Dar nu-i bai, o să treacă un miliard de milenii, cât ai zice pește. Și nu va mai rămâne nici urmă de sistem! Și nici sistemul solar! Și nici școala asta nu va mai fi, nici compunerea mea, nici doamna învățătoare și nici măcar strănepoții strănepoților ei. Apropo, m-a rugat ieri mama să nu mai citesc Sartre, Russell sau Cioran! Dar ce să citesc? Povești? Legende? Parabole? Hai sictir! Pe mine chiar și un surâs mă scoate din sărite. Eu dacă o să mă însor vreodată n-o să-mi las soția să zâmbească. E… cum era cuvântul acela, e decadent! Și niciun copil! Ferească infinitul! Zero copii! Lor le e mai bine acolo, în cum se numeșete aia… în potențialitate! Sper că știe doamna învățătoare despre ce-i vorba. Gata, să recapitulăm. Unu, viața nu are sens! Doi, degeaba a venit primăvara! Și trei, copacii înfloresc din snobism! Punct! Ba nu, fără punct!