Am dat drumul la Vocea Ascultătorului 2.0, chiar săptămâna trecută, luni, 19 aprilie. Concursul Vocea Ascultătorului și-a schimbat formatul, în primul rând pentru că a dat mâna cu proiectul nostru de suflet, Avanpost Radio Guerrilla. Așadar: noi îți propunem o temă, tu scrii, Avanpost Radio Guerrilla te premiază.
Tema este poezia de dragoste. Marți, 4 mai, vom anunța cine a câștigat premiul oferit de E-Theatrum.ro: un abonament gratuit valabil 30 de zile pentru vizionarea oricărui spectacol de pe platformă.
Am primit la poșta redacției următorul mesaj pe care vi-l lăsăm spre citire si vouă aici: “vă atașez un document care conține trei poezii. Una este scrisă de bunicul meu Ernest Verzea într-un volum publicat în 2002, una este scrisă de mătușa mea Marie Beatrice Verzea (fata bunicului), care din păcate a plecat devreme dintre noi, dar care a iubit extraordinar de tare poezia și care mi-a lăsat cadou câteva versuri, spre amintirea ei. Finalmente, în document se regăsește și o poezie proprie. Poezia nu este doar o adunătură de versuri, ci este un mod de viață, o caracteristică nepieritoare a sufletului. Nu am pretenția de a câștiga ceva prin aceste poezii, ci doresc doar sa împart aceste cuvinte cu prietenii mei care iubesc poezia.”
În final, despre asta este vorba. Mai jos, cele trei poezii, dintre care cea a lui Cristian se califică pentru premiu.
***
Poem fără titlu, Marie-Beatrice Verzea
E prea târziu ca să te știu
cuvânt al necuvintelor mele…
Iată cum îmi sapă ploaia-ncet
între gând și carne necuprins deșert
într-un anotimp unde se poate
să vânezi, să cânți sau să sfidezi o moarte!
Ochii nopții ne-au adus descântec
pentru rănile arcuite-n cântec
să te regăsesc într-un târziu cuminte
Dumnezeu al păcii și cuvânt între cuvinte
“Itinerarii conjugate”, Ernest Gheorghe Verzea, în volumul “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002
(“copiilor mei, în memoria sorei lor, Gabriela”, scria bunicul meu drept cuvânt înainte)
Despovărat de crunte apăsări ascult
clocotul anilor cu ostenit tumult
cum, din neant te readuc înveșmântată
în raze strâmbe, străvezie fată!
Nu lăcrima, că nu mai are cine
geana iubirii candide să îți încline
din depărtare, pui de ciută, când
peste sălbăticite ierbi trecând
aeriană, către plânsa vale
purtai pe creștet freamăte transcedentale!
Cum cad acum, din timp, prin mine sapă
văd rece picăturile de apă,
încât decorul inundat până în zare
teribil de fluid și stins dispare…
Ce fel de iscusite bidinele
ar mai putea să zugrăvească iar acele
poteci înflăcărate oare,
sau desfătările cu păsări migratoare?
E poate uimitor cu câtă grabă
ochii ceasornicelor ne întreabă,
de ce sub pleoapa veacului de antracit
privirile treptat le-am încâlcit…
Calea unui cutremur cosmic nu ne minte
ci, mursecându-ne privirile, tot mai fierbinte
ne poartă spiritul spre un punct fix!
Acolo, sfredelind ca niște raze X,
șoapte rechem din încețarea ta:
probabil că tot amândoi vom lopăta
orânduiți în luntrea umbrelor
spre țărmul Dreptului Judecător!
Poezie pentru două frunze, Cristian Verzea
Și vai!, că plouă iară,
și vai!, că frunze cad,
și crengile tot zboară,
și frunzele tot cad.
E galben și e verde,
e roșu, arămiu,
o frunză iar se pierde,
ca dânsa-aș vrea să fiu.
Să zbor prin ploaia deasă,
să mă așez oriunde,
tu să îmi fii mireasă,
să mergem spre niciunde.
Să fim și să zburăm,
să fim ca două frunze,
zburând, să tot urlăm
că mergem spre oriunde.
Eu, poate să fiu verde;
tu, poate arămie;
să mergem unde-om merge,
să-ți fiu, să-mi fii tu mie.
***
Sursă foto cover aici.
