Cross Promotion

Sărbătorile Pascale pe Facebook sunt, mi-am dat seama anul ăsta, grotești. Postările obișnuite sunt prea asemănătoare dar blajine, dar în cazul paginilor mai “publice,” în afară de doi-trei idoli ai turmei care au scapat deocamdată doar cu plecăciuni siropoase, ura s-a revărsat brut, fară nicio nuanță, în mod egal asupra editorialiștilor, asupra personajelor momentului, politicienilor, asupra lui Isus sau asupra Casei Regale. Toți au atras, cu simpla prezență, oricât de decentă, râuri pestilențiale de comentarii bolnăvicios de similare. Chiar în ziua de Paște. Fiindu-mi tot mai clar că am de-a face cu sute de mii, poate milioane de oameni posedați de o tulburare tot mai bine definită eram pe cale să mă duc pe 9gag sau insta pentru că pe cât este de periculoasă molima asta pe atât este de greu de alinat. Atunci am văzut cuvintele părintelui Necula. Din fericire, declarația sa m-a înviorat, măcar îmi prilejuia un mic exercițiu interior.

L-am văzut pe Constantin Necula de câteva ori, întâmplător, la televizor. Hâtru, mereu cu un zâmbet înțelegător, mai mult adeziv decât abraziv cu noile generații, mă făcea să constat distrat că poate sunt șanse pentru Biserică să facă tinerilor poftă de-a integra simbolurile biblice fară să fie nevoiți să se lepede de știință sau evidențe de zi cu zi. Părintele părea a avea o înțelegere integratoare pentru toate.

Vazându-i declarația, am avut pentru început doar o tresărire. Am citit-o:

Cred că cei care își asumă în Hristos suferința merg mai departe cu bucurie și cu drag. Mântuitorul nu s-ar fi plâns, de exemplu, că i s-a făcut dosar politic. Și-ar fi asumat până la capăt.

Fiind făcută și la un post cu vădită inclinare politică am hotărât să o uit ca pe o mică echilibristică de prozelitism, în definitiv toți sunt copiii lui Dumnezeu. Seara însă, pe sub pleoape, nu m-a lăsat în pace un gând. Trebuie să îi spun părintelui Necula:

Frumusețea lui Isus ca simbol al transformării este că nu și-a asumat până la capăt.

Când a coborât în infernul suferinței, Isus încă avea divinitate. Știa de ce suferă: pentru că exista un sens. Care îi dă chiar și puterea de-a cere iertare pentru torționari, înțelege că nu au cum să îi priceapă greutatea. Ducându-și curcea în spate, își asumă tragismul vieții, nu cade pradă ispitei de-a fugi de propriul destin printr-o optică de sine superficială și jovială, de exemplu. Daca vezi viața, viața e și dureroasă. Dacă participi la viață fară ochelari roz, participi și la suferință. A ta sau a altora. A ști asta înseamnă a te maturiza, a ieși de sub mantia protectoare a ignoranței copilărești. Cazi și te ridici, mergi, iar cazi și te ridici. Viața oricăruia dintre noi își suflă astfel de valuri.

Dar Isus merge și mai departe. Dacă în supliciul drumului crucii știa că se va înălța la așteptările unui sens mai înalt, al devenirii, odată ajuns pe cruce mai are nevoie de ceva. De o cădere înălțătoare. Ca să se poată înălța, ca să poată fi una cu frumusețea creației, Isus trebuie să viziteze ne-creația. Haosul. Lipsa de sens. Convingerea că Dumnezeu de fapt nu există, că toate chinurile au fost inutile, că lumea este un regat grotesc al cruzimii și superficialității care te înghite nedemn și inevitabil. Și în disperarea asta, ca renunțare supremă, Isus se plânge în fata tuturor:

Eli, Eli, lama sabachthani?

Dintre toate cuvintele de pe cruce, astea arată renunțarea la orice demnitate. Este agățarea ultimă, firavă, inutilă, de iluzia vreunei ordini, a vreunei estetici a spiritului. Este smiorcăiala cosmogonică, atunci când nu mai poți să prevezi nimic, să controlezi nimic, să iți asumi nimic. Și totuși încă nu ești mort. Ești la granița tensiunii supreme dintre inexistență și tristețea căderii spiritului în ea. Încă mai ai un pic de logos, încă înțelegi suferința efortului inutil, încă poți să iți plângi slabiciunea, neasemanarea cu Dumnezeu. Eli, Eli, lama sabachthani… Iar de-aici s-a înălțat.

În momentele însemnate cu cruce pe hărțile noastre, arătăm încredere în Dumnezeu când ne lăsăm cu totul în puterea divină, când renunțam la tot ce credeam că este Dumnezeu până atunci. Aratandu-i că noi nu mai avem nimic recunoaștem că totul e în mâna Sa. Dacă mai e ceva după ce totul e nimic, ceva e totul. Și acel ceva suntem și noi, mica noastră ființă care devine grandioasa dovadă a existenței, a ne-nimicului, a totului. Acum știm că Dumnezeu e tot. Acum știm că limitarea la o fracție a Sa ne va trece prin nimic ca să-ntelegem Totul.  Dacă putem formula ceva în noi ca fiind scânteie divină, ea poate fi și acest impuls de-a ne asuma crucea și, foarte periculos, de-a trece prin disperarea haosului în care, culmea, durerea e ultima ancoră a vieții. Fară ea am cădea în delăsarea lipsei de spirit.

Evident imaginea cristica are o forță, o intensitate, un dramatism pe care noi, oamenii, rar le întâlnim în viețile noastre. Dar le întâlnim. Avem momente transformatoare, cumpene, cruci pe care plângem, pe care ne simțim părăsiți de oameni, de divinitate sau de divinul din oameni. În care nu ne permitem demnitatea de-a nu ne plânge. Da, măcar noi o putem face în intimitate. Mulți deținuți politici nu au avut luxul asta. Nici Isus.

Și dacă pe noi ne-a păzit Dumnezeu, oare nu ar arăta un pic ciudat să mergem cu bucurie și cu drag, cum spune părintele Necula, alături de suferință altuia? Să îl petrecem cu veselie, cu încredere divină când el tocmai le-a pierdut? Nu am răspunsul. Să îi însoțești pe toți în disperare înseamnă să nu te mai ridici nici tu. Sunt destule greutăți în viață ca să le mai și căutam. Dar bucuria fără amintirea disperării e o rupere în două a ascensiunii. Veselia ar rămâne doar un punct, și nu de trecere a frontierelor verticale. Cred că fiecare își menține balanța interioară cum îi e dat, între talerele încrederii, al disperării sau ale ignoranței. Cum spunea un înțelept, ne imaginam lumea exact jumătate rea și jumătate buna. Doar atunci orice gest, oricât de mic, face lumea un infern sau un rai.

Îi mulțumesc părintelui Necula, n-am mai considerat de mult că am motive să scriu. Îl asigur că, daca m-am adresat și lui, m-am adresat ca unuia care poate înțelege. Bucuria e pe o graniță inexactă între sfințenie și narcisism.

3 comentarii
    Gabriela

    Apoteotic finalul, dar pentru un individ care nu își înțelege nimicnicia.

    Ana

    Excelent. O viziune și o argumentare suficient de plauzibilă pentru a-și pune întrebări asupra sinelui, inainte de a judeca pe alții.

    Mihail Cristian

    Necula a vrut să spună că Iisus s-a abandonat instanței supreme, chiar dacă asta ar fi însemnat și moartea în mizerie, însă politicienii nu pot face asta…
    Dar e foarte bine că s-a creat un context ca tu să scrii articolul!
    Hristos a înviat! ❤️

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Ana-Maria Șchiopu

Master Shifu în ale istoriei.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

LIFE.ro

Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine