De la filmul “Distanţa dintre mine și mine” am ieșit bulversat emoţional și dorindu-mi și promițându-mi că îl voi mai vedea cel puţin o dată. Este cel mai bun documentar portret realizat vreodată. De la “Apocalipsa după Cioran“, a lui Sorin Ilieșiu și Gabriel Liiceanu, nu am mai putut vedea în ultimii 25 de ani ceva asemănător, și mai cu ștaif, într-o panoplie jenant de săracă a apologeticii culturale.

Pe Nina Cassian o știam din povestirile de la mesele scriitorilor, cel mai curent mod de a te informa superficial asupra unui destin mare. Mai știam că este printre cei 50 de poeţi de dragoste ai secolului XX, cel puţin, remarcaţi de americani.

Și că, da, la “2 Mai” a fost reședinţa ei de vară. Legendară oază a intelectualităţii de dinainte de ’89. Și, evident, partea ușoară, anti-pudibondă a anecdoticii vieţii sale boeme – prea absentă, din păcate, din documentarul feteler.

Însă, din documentarul Monei Nicoară și al Danei Bunescu și produs de Ada Solomon, cea care și-a dorit dintotdeauna acest film, am înţeles tot. Nu numai despre Nina Cassian, categoric cea mai emancipată poetesă a istoriei recente a literaturii române, dar și despre supravieţuirea omului literar în comunism, dincolo de boema de alcov, de alienarea ireparabilă și degradantă estetic a vieţii culturale în cea mai anti culturală perioadă a românimii literare.

Cu un “mash” al interviurilor sale de ieri și din ultimul an de viaţă, de la tânăra idealistă angajată în schimbarea societăţii din galbenul obrazului fostei lumi burgheze, la alb-negrul realismului socialist, “Distanţa dintre mine și mine” este fresca cea mai amănunţită a absurdului istoric, amestecat în sufletul femeii asumate, feministe, rebele și sensibile faţă cu demantelarea basmului personal. O dramă filmată 360 de grade în jurul celor două vieţi antagonice, asumate admirabil de-o genială Nină la un moment jemanfișist de bilanţ, care nu mai avea ce pierde, realizat cu o delicateţe cinematografică admirabilă.

Un film făcut din adoraţia pentru ce nu mai e și ce-ar fi putut să fie. Vorba Monicăi Lovinescu, o altă figură de patrimoniu a intelectualităţii extincte, ce-i drept, ceva mai anticomuniste decât Cassian, și care, cu-atât mai mult, ar merita fix același tratament cinematografic:

“Și când se pregătea să facă pasul în liga universală, peste cultura română a venit ghilotina roșie…“

Un film de manual al culturii române, care, sper eu, să deschidă apetitul pentru restaurarea marilor figuri tragice ale istoriei noastre culturale de după “ghilotina roșie”. Și care ar putea da consistenţă și sens Hipsterimii muncitoare în era post adevărului despre noi înșine.

Bravo, fetelor! Vă iubesc.

P.S. La premiera de joi seară am văzut foarte multă lume bună în frunte cu altă femeie pe care o admir: Mona Muscă. Iar primul om cu care am dat mâna, la ieșirea din sală, a fost poetul Eugen Suciu, omul marcant al istoriilor de cârciuma scriitorilor, și cel care a cunoscut-o cel mai bine pe Ninigra, din toată sala aia fină care a aplaudat minute bune. Mai vreau.