De câte ori călătoresc în Franța, un ritual neschimbat se desfășoară aproape inconștient. Cu câteva săptămâni înainte de plecare, în fața unei cești de café crème, îmi verific toate documentele, biletele și însemnările necesare, iar la final consult cu minuțiozitate calendarul tuturor grevelor din Hexagon. O manie de turist panicat, speriat de aventura călătoriei, o să spuneți. Posibil, dar dacă aruncăm o privire în istoria Franței, distingem cu ușurință o tradiție protestatară cu rădăcini adânci în imaginarul colectiv. Fenomenul, asociat de cele mai multe ori cu revoltele din mai ’68, are o istorie mult mai veche.
În Franța din preajma Revoluției Franceze (1789), în buna tradiție iluministă, totul putea fi trecut prin furcile caudine ale ironiei și ale pamfletelor de tot felul. Libertinii erudiți, dar și ucenicii tipografi, toți par prinși în „marele masacru al pisicii”, contestând monarhia absolută, de drept divin, și viziunea politică pe care o instituise. Revoluția franceza a instaurat o tradiție revoluționară ce avea să își pună amprenta asupra conștiinței europene și să domine imaginarul politic și social al secolul al XIX-lea. Tradiția unei mari seri revoluționare – Le Grand Soir – și proiectul unei greve generale îi animă pe revoltații de ieri și de azi. Baricadele au devenit o modă în Parisul revoluționar, iar de-a lungul secolului al XIX-lea, anarhiștii proclamau un nou 1789. Eugène Delacroix și Victor Hugo îi imortalizează în Libertatea calăuzind poporul (1830) și Mizerabilii (1862).
Saloanele și presa pariziană au impus imaginea intelectualului implicat în diverse dispute politice, culturale sau artistice. Hugo sau Zola țin prima pagina, primul ironizându-l pe Napoleon al III-lea (Napoleon cel mic), iar ultimul prin cronicile de artă în sprijinul refuzaților (Manet & co.), dar, mai ales, face epocă cu faimosul J’accuse (publicat în L’Aurore, 13 ianuarie 1898). Din sângeroasele evenimente ale Comunei din Paris, astăzi nu mai păstrăm decât amintirea Internaționalei, compusă în 1871, imediat după evenimente, de Eugène Pottier (transpunerea muzicală îi aparține lui Pierre Degeyter).
Primul Război Mondial a simbolizat o imensă traumă pentu conștiința europeană, tinerii schilodiți în tranșee aveau să respingă cultura și valorile părinților – Am luptat pentru idealurile voastre, lăsați-ne, acum, să ne trăim viața! O adevărată frenezie și sete de viață cuprinde capitala Franței. Grupați în jurul lui André Breton, câțiva artiști proclamau puterea imaginației, importanța subconștientului și a pulsiunilor erotice. Inspirați de vechii maeștri, dar si de toți intelectualii care au contestat, de-a lungul timpului, ideea de autoritate și de putere politică, ei au elaborat manifestul Suprarealist (1924). Din spiritul suprarealist, dincolo de picturile lui Dali și scrierile lui Breton, au rămas spiritual contestatar și nenumăratele panseuri preluate și transformate de tinerii din mai 1968 în sloganuri: L’imagination au pouvoir!; La beauté est dans le rue! Jouissez sans entraves!
Monica Neațu
Monica Neaţu este lector la Fundația Calea Victoriei și o puteți urmări la cursul Descoperă civilizația franceză: istorie, artă și modă, din 7 mai 2019.
