“Această mare e acoperită de adolescenți

care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

mai sprijinindu-se cu brațul de curenți,

mai rezemându-se de-o rază țeapănă de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă, tăiată-n unghi perfect

şi îi contemplu ca la o debarcare.

O flotă infinită de yole. Şi-aştept

un pas greșit să văd sau o alunecare

măcar pân’ la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.

Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan

au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.”

Spune Nichita Stănescu.

Cea mai arzătoare dorință a unui copil este să crească, să fie “om mare”, să urce în “mașina vieții” și să ajungă cât mai repede la etapa frumoasă a existenței. Într-un fel, suntem împinși în mod natural să tânjim după ideea de libertate încă din copilărie. Libertatea de a face tot ce ne dorim fără să trebuiască să dăm explicații- o iluzie frumoasă. Cănd pășim în adolescență, aceasta devine o necesitate, rebeliunea pune stăpânire, iar singura soluție, răspunsul tuturor problemelor pare maturizarea. În fața noastră se deschid porțile către frumos și începem să adorăm micile bucurii pe care le întâlnim. O după-amiază cu persoanele dragi, petrecerile cu prietenii, încercările de a chiuli fără să fim prinși și chinul de a motiva absențele la finalul semestrului. Escapadele la munte sau nopțile in Vamă, tumultul unui festival sau lumina unui lampion pierdut peste valurile mării care parcă ne poartă dorințele spre infinit. Sunt micile momente care se transformă în amintiri și în “povești de spus nepoților”.

Dar în fața acestor bucurii stă veșnicul obstacol: “dacă nu mă lasă ai mei?”, “cum fac să îi conving?”, “cănd o să am 18 ani…”

Toată aceasta perioadă a adolescenței se îndreapta inevitabil spre marele necunoscut al maturității. Totuși, eu am o altă părere. Cred că maturizarea incepe mai devreme decât ne dăm noi seama.

Am 17 ani și fac parte din generația care învață totul din mers.

Am 17 ani și mă uimesc în fiecare zi prin maturitatea de care dau dovadă în gândire si în acțiuni.

Totuși, am 17 ani și părinții îmi spun că nu pot să mă descurc singură, iar asta ma frustrează.

Am 17 ani și de când mă știu am vrut să fiu “om mare”, dar acum, pentru prima dată, vreau să mă opresc. Merg la școală de 11 ani, mai am atât de puțin până voi deveni “adult”, dar nimeni nu m-a învățat cum să mă descurc mai departe.

Am 17 ani și îmi este frică.

Suntem adolescenți, avizi de cunoaștere și de frumos, dornici sa explorăm și sa creăm. Vrem să ne maturizăm, până in momentul in care nu mai avem de ales.

Ana Caragui, clasa a 11-a, Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”