Suflete frânte de cuvinte, căutând reîntregirea, căutând o privire care să înțeleagă. Nu cer o privire, ci o urmă de înțelegere într-o fracțiune de secundă a ochilor ce ni se întâlnesc. E doar răceală. O mână întinsă, doar vârful degetelor să spună te văd și te simt. Nu ne vedem nici măcar pe noi, pentru că avem privirile înghețate în propria durere, iar de acolo nu mai poți mișca ochii în jur și nici degetele în atingeri. Nimic. Așa gândea fetița mergând singură prin pădure, ascultând vorbele păsărilor. Își povesteau despre bucurie și despre soare, despre iubirea așa cum e ea, simplă și fără zgomot. Îi povesteau despre pene și culori, despre aer și vibrație. Oamenii nu pot fi liberi până nu au căutat adânc în ei și au înțeles, cu un anume fel de înțelegere, că inima e doar una. Până atunci însă, au doar foșnete pe care le cheamă iubire și pliuri în care cred că văd lumina. Își ridică ochii către cer și de acolo privi mai sus. Venim aici pe lume ca să ce? Să ne fie frică? Să ne fie rușine? Să nu vedem bine? Să nu știm să iubim? De ce? Păsările nu pot răspunde pentru că zboară în ceruri ce sunt departe de ale noastre și totuși ar fi bine să le ascultăm uneori bătaia aripilor. Văd dincolo de tot, ne văd exact așa cum suntem. Goi și singuri. Nu avem cum să ne ascundem în fața lor, ne știu, ne simt, ne văd. Avem povești rămase adânc în noi, neștiute și nevorbite vreodată, în spatele cărora ne pitim de soare crezând că nu ne vede, trăgând de câte o rază să trecă printre gratii. Fetița răscolea frunzele uscate și simțea aerul rece de toamnă ce îi ustura pielea. Se lipea de ea, îi fura căldura și dispărea chicotind. Se juca, punea întrebări, se strâmba de unul singur, cânta și apoi îi zburlea iar pielea. Fetița își frecă palmele, certându-l că nu stă locului. Dar cine nu mai știa oare să se joace, ea sau aerul? Ba chiar îi arată și câteva mișcări de karate, ascunzându-se sub mânecile tricoului. Tu chiar nu te potolești, strigă fetița înfuriată golului din fața ei. Aerul îi atinse umărul și apoi i se așeză direct în vârful capului. Roșie în obraji se lăsă pe o piatră și începu să arunce cu surcele. Tu, aerule, îți râzi de mine, iar voi păsărilor dansați în jurul meu. Aveam atât de multă nevoie să fiu ascultată. Îmi simt sufletul cum doare și nu știu a ce doare, dar doare. Vorbele ei zburau în gol și nu se opreau în nimic. Aerul le răsfira și apoi le arunca sus, transformându-le într-o minge. Avea vocea sfâșiată de plâns. Oare nu mă aude nimeni, striga ea? Nimic. Tăcere deplină. De ce vrem să fim auziți? Vă las pe voi să vă răspundeți. Fetița plângea în hohote, totul își continua viața în tăcere. Își ridică ochii îndurerați și se uită în jur. Soarele era tot acolo, cerul nu plecase, păsările își făceau cuib, tăcerea nu dispăruse nici ea. Își sterse nasul cu dosul palmei, și într-o liniște deplină își dădu seama că totul o așteptase. Pentru că și păsările și vântul știau că ori de câte ori ceva în tine se rupe și doare, vederea și sufletul îți vor fi mai limpezi. Nu ai cum să înțelegi jocul aerului până când nu ai să simți că ești ca și el. Nu ai cum să înțelegi durerea pieptului ce îți crapă până când nu ai să îți vezi inima pulsând. În tăcere deplină. Și doar atunci ai să poți întâlni pentru prima oară înțelegerea și ascultarea din propria-ți privire.
