Pământ,

2089 – 2099

Cu întârziere de un veac, guvernul SUA recunoaște că a fost contactat de patru civilizații extraterestre. Motivele pentru care s-a trecut totul sub tăcere au fost aceleași de fiecare dată.

Dovada că există și alte planete care pot susține viața ar fi dus la scăderea aprecierii propriei lumi. Doar menținerea ideii că, deocamdată, suntem singura planetă locuibilă a făcut posibilă supraviețuirea speciilor și acordarea unui respect vieții pe Pământ. Numai așa a fost ținut sub control spectrul unui război nuclear, iar viața și-a putut urma cursul.

*

A egzistat odată un om și un șorece. Omu nu iera prea dieștept, da șorecele era. Pe om îl chiema Cearli, iar pe șorece Algernon.

Algernon iera închis întrun labirint, iar Cearli credea că iel nu ieste. Da și el iera.

Orcum, Algernon îl făcea mereu pe Cearli, fincă câștiga toote cursele iar Cearli nu. Da apoi oameni de ștință au început să facă lu Cearli ceva ca să se facă dieștept și așa santâmplat sa făcut. Iel a fost forte dieștept o vreme, atâta de gienial că pritienii agiunseseră săl urască. Și sa mai și îndrăgostiit da io nu miam dat siama daca sa îndrăgostiit fincă sa facut mai dieștiept sau iera dinainte da abia atunci șa dat siama. Orcum agiunsese săl bată pe Algernon la toote probele și să iasă înaintea lui din labirint.

Pe urmă, Cearli anceput să se schimbie iar. Sa făcut la loc cum iera înainte, adică nedieștept pencă nu mai miergea trataminetu și asta ma făcut să plâng forte mult mai ales că la final șorecele Algernon a murit. Ăla care a scrîis poviestirea pe nume Danil Ceies a mai fost și un marie jmecher că a știit cum so scrîie să ne facă să plângiem.

Io am citit asta când ieram mai mic și nu prea am înțeles la început. Dar treptat, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama.

Mi-am dat seama că era un fel de alegorie. Că, în povestirea aceea era vorba despre noi toți. Despre faptul că la început suntem neștiutori, apoi creștem, ne facem mari, iar la sfârșit îmbătrânim și redevenim la fel de neajutorați ca niște copii. Eu asta am înțeles.

Privitor la acel labirint, m-am gândit că omul a avut mereu nevoie să iasă din propriile tipare. Dar labirintul crește continuu, o dată cu inteligența cobaiului dinăuntru. La început trebuia să găsim o cale să traversăm oceanele – am găsit-o. Apoi am depășit viteza propriilor cuvinte, 1 Mach. După aceea, am vrut să părăsim platforma labirintului, cu 11,2 km pe secundă. Am făcut-o și pe asta și ne-am dus pe Lună, adică într-un labirint mai mic, unde nu prea ne-a plăcut. Acum vrem să vedem cum e în altă cutie, una roșie, pe care scrie Marte.

Cineva spunea o dată că libertatea nu poate fi definită fiindcă simpla ei catalogare ar limita-o și, ca atare, ar face-o să nu mai existe.

Cu toate astea, omul e dependient de defniții, de limitări, porții, zidurii și labirinturi așa că vă spun că orcum la final nu mai contiază pencă o sa agungiem ca lanceput și tot ceam avut se duce și iubiria și viața… și dacăl vedeți pe Algernon săi ziceți să vină să ne pună o floarie că iel știe cum să iasă dîn labirint să vină la noi la mormiînt. Mulțmim.

(va urma)