Pământ,
2139 – 2149
Au trecut ani de când nu s-a mai inventat absolut nimic. Omenirea își petrece timpul invocând starea de supremă tehnologie la care a ajuns. În realitate, spun mulți, s-ar putea să nu fie deloc o veste bună.
Tehnoera e sugrumată de politică și filosofie. Doar o limită fragilă desparte stagnarea progresului de mersul înapoi.
*
Unii oameni încearcă să iasă din Labirint toată viața. Alții nici măcar nu vor să știe că se află în el. Prea puțini se pot trezi dintr-o dată dincolo de limite.
*
Oricui m-a întrebat despre profesor, am spus că nu-l văzusem deloc în săptămâna dinaintea dispariției. În realitate, de la mine își luase adio.
Intrase, ca de obicei, fără să ciocăne. Deformație profesională, spunea el mereu. Când intra în clasă, la ore, nu bătea niciodată la ușă.
– Profesore! Ce s-a întâmplat?
Întotdeauna se întâmpla ceva.
– Mai bine zis, e pe cale să se întâmple! a răspuns. Eşti cu cineva?
– Cu mine însumi.
– Asta e bine. Majoritatea nu prea sunt. Însă nu te încrede prea mult nici în tine!
N-avea sens să-l întreb nimic. Urma să-mi spună singur.
– Andrei, ştii teoria mea despre umbre…
– Cum aș putea-o uita?
– …Umbra e câmpul de forţă al unui corp care compensează lumina ce vine din partea opusă. Lumina e memoria, umbra e uitarea. Uitarea e, de fapt, mai importantă, fiindcă ea pune în ordine amintirile. Fără ea am înnebuni.
– Aici îţi dau dreptate.
– Noaptea însăşi nu e nimic altceva decât umbra Pământului proiectată pe cer. Totul are umbră! Un om, o pasăre, un peşte, Pământul, Luna…
– Numai Soarele nu! am încercat eu să-l potolesc.
– Tocmai asta e! Andrei, Soarele… are umbră şi el!
– Cum e posibil?
– Petele solare! Am reuşit să calculez suprafaţa uneia: e mult mai mare decât Pământul. Însă până la noi, datorită distanței, această zonă întunecată se reduce și abia mai acoperă doi metri pătraţi! Înţelegi, Andrei? Cea mai lungă umbră din sistemul solar! 150 de milioane de kilometri! Opt minute cu viteza luminii! Opt minute care trec într-o parasecundă! Îţi dai seama ce contradicţie temporală avem aici?!
– Nu ştiu ce să zic…
– O bucăţică de întuneric generată în miezul luminii va trece azi prin acest loc!
S-a repezit la fereastră, a scos un fel de sextant, a calculat rapid poziţia Soarelui.
– Nu mai e mult. Va trece prin spatele blocului, spre parc… printre băncile de acolo… vezi? De-aia am venit la tine, tu ești singurul care are vedere spre spatele blocului și care mă și înțelege.
Avea dreptate, cel puțin pe jumătate.
– E finalul, Andrei, fiindcă pata solară, enorm ocean de materie topită, dar mai rece decât restul Soarelui, s-a resorbit deja în imperiul de foc! Ceea ce a generat-o a dispărut! Umbra aleargă acum fără stăpân prin eter, direct spre noi… Au rămas mai puţin de opt minute! E momentul cel mai critic, fiind înghiţită din urmă de ea însăşi! Ce se va întâmpla la impactul cu Pământul?!
– Ce?! m-am lăsat eu prins.
– Urmărește-mă, să-mi spui tu asta, mai târziu!
Şi a ieşit, mai agitat decât intrase. Până să ajungă în curte, deja îmi revenisem.
– Geniu nebun…
Deodată, deşi la adăpostul clădirii, am simțit ceva, o răcoare, ca şi cum un nor trecea peste blocul nostru şi, răcind aerul, un curent atmosferic ar fi năvălit în parc.
Dar cerul era complet senin.
Pentru o clipă, am crezut că umbra unei păsări se prelinsese fulgerător peste acoperișuri, ziduri şi treptele clădirii.
Jos, în curtea din spatele blocului, profesorul alerga vociferând și dând din mâini, încercând să ajungă la timp pe aleea dintre bănci.
– Profesore! am apucat să-l strig.
În ultima clipă, a ajuns acolo şi, ţinându-se cu mâna de o bancă, mi-a făcut un semn de adio.
Apoi ceva a pierit în parc, unduind coroanele copacilor. În urmă nu rămăsese decât banca afumată într-o parte.
Profesorul nu se mai vedea nicăieri.
#
Oricui m-a întrebat despre profesor, am spus că nu-l văzusem deloc în săptămâna dinaintea dispariției. În realitate, de la mine își luase adio.
