Pământ,

2159 – 2169

Visul oricărei entități conducătoare a fost, este și va fi Ordinea. Un Labirint, mai ales un Labirint… nu poate funcționa fără ordine. E tot ce e necesar. Ordine în viață, în naștere și în moarte.

*

(fragment din ”Atavic” – Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcon 2015)

Rivas-Vaciamadrid

Provincia Madrid

Rezervația Almendras

Avionul era rupt la jumătate, dar asta se întâmplase pe ultimii metri, când pilotul virase la maximum, încercând să evite impactul cu pintenul stâncos. Desișurile de la poalele acestuia își săltaseră la loc ramurile verzi, continuându-și viața prin carcasa ruptă, de parcă aceasta ar fi fost abandonată acolo de o sută de ani.

Boeing-ul însă nu fusese abandonat. Poliția înconjurase zona cu benzi luminoase. În jur erau pompieri, medici și tot mai mulți reporteri. Noaptea se retrăsese deasupra apelor albastre ale girofarurilor, iar zgomotele mașinilor goniseră animalele pădurii.

Episcopul Albieri privi pe geam rugându-se să nu fi ajuns prea târziu. Hescola îl anunțase imediat după incident, iar el simțise că nu-i spusese tot.

Mașina străbătu ultimul kilometru direct prin pădure, pe urma lăsată de avion. Colosul rupsese arborii, retezase desișurile, smulsese copacii mai mari din rădăcini, croind o autostradă ca o cicatrice pe chipul rezervației. Vegetația fusese aruncată într-o parte și în alta, în vreme ce lutul fusese tasat de burta Boeing-ului mai precis decât tăvălugul unui nivelator. Opriră în partea din spate, evitată de cameramani tocmai pentru că nu se vedea ruptura spectaculoasă de la mijlocul avionului.

Aproape ghici cum, în întuneric, cineva fuge spre limuzină.

Era un bărbat înalt și slab, cu părul zbârlit în forma unei cununi de lauri, nas lung și coroiat deasupra gurii-cicatrice. Purta un combinezon al Ambulanței, dar avea voce de sacerdot. Era Hescola.

— Domnul fie lăudat! Nimeni nu a murit! spuse acesta apoi urcă pe bancheta din spate.

— Unsprezece femei gravide la bord, zise Albieri trăgând aer în piept. Unsprezece, Hescola! Să sperăm că această coincidență nu va atrage atenția.

— Fratele nostru de la Clinica S.T. din Barcelona, s-a ocupat de transfer, invocând lipsa de aparatură pentru investigații. La fel cum procedăm și noi spre a scoate pe cine trebuie din Madrid.

— Va veni o vreme, Hescola, când n-o vom mai face în taină. Ai raportul?

Clericul întinse un dosar pe care Albieri îl apropie de lumina ecranului.

— Două nașteri premature?! se încruntă.

— Una trebuia să aibă loc în Lisabona.

— Toate unsprezece trebuiau, nu?!

— Nu chiar, bâigui Hescola.

Până și în semiîntuneric se vedea că e speriat.

— Cealaltă trebuia să aibă loc chiar aici.

— Hescola, avionul nu avea escală în Madrid!

— De aceea v-am chemat.

Albieri încremeni.

— Spune-mi, prietene, trase el aer în piept. De cât timp ești în Proiectul Bethleem?

— De la înființare, din 1982. Astrologic vorbind…

— Nu are de-a face cu astrologia! se enervă Albieri. În fine, poți spune și așa. Ideea de a te naște sub o anume stea, cea norocoasă.

— Iisus Însuși e primul exemplu, Excelență! A trebuit dus din Nazaret în Bethleem, sub o anumită stea, acolo unde îi era locul nașterii, destinul, mai bine zis. Pentru că viitorul…

— Viitorul se schimbă și dacă doar vorbești despre el! își duse episcopul un deget la buze. De aceea, e mai bine să nu o facem. Hescola, există soartă fericită, dar oamenii, necunoscând-o, se depărtează continuu de ea, încă de la naștere, nefericindu-se singuri. Această eroare din ultimele mii de ani e ceea ce corectăm acum.

— Fiii fratelui meu sunt născuți în coordonate. E foarte mulțumit de ei. Dacă am fi început mai devreme, n-am fi avut atâtea războaie și nenorociri.

Iar Isabel poate ar mai fi trăit, închise Albieri ochii.

— Ideea e alta, Hescola. Geniile ar fi fost genii, iar delincvenții delincvenți, fiecare la locul lui, făcându-și perfect treaba, într-un echilibru fără conflagrații mari.

Întoarse laptopul către prelat. Mii de cercuri, concentrice ori tangente, acopereau harta Spaniei.

— Constanta N-B a fost depășită demult, șopti episcopul plimbându-și degetul deasupra hărții teo-genetice a lumii. Nazaret-Bethleem, 100 km.

— În schimb, noua generație confirmă! Corecțiile au coborât sub 500 km!

— Hescola, copilul care trebuia să se nască în Lisabona. Știi ce trebuia să fie? Artist! făcu episcopul ca o ursitoare. Deosebit de sensibil!… Îți dai seama că acum tot acest potențial ar putea să o ia pe un drum greșit?

Hescola înghiți în sec.

— În ce stadiu este? întrebă Albieri rece.

— Sănătos. E în Ambulanță acum. Un copil foarte sănătos!

Episcopul închise ochii. Se urî atât de mult pentru ceea ce urma să spună, încât ar fi preferat să fie mut.

— Echipajul Ambulanței e al nostru?

— Cu ei am venit, încuviință prelatul.

— Sună-i și spune-le să execute ordinul acum.

— Ordinul? Excelență?! Ce trebuie să facă acestui copil?!

— Să îl omoare.

Hescola icni. Deschise portiera și ieși împleticindu-se. Îngenunche, încercând să vomite, dar nu reuși. Amărăciunea se învârtea ca o otravă în el.

Se ridică. Privind așa, cerul înstelat, părea un împărat căzut în dizgrație. Cununa de păr i se strânsese precum branhiile-tentacule ale unui axolot cu înfățișare de drac. Își coborî ochii spre profilul avionului. E posibil să nu fie doar un incident?

Episcopul rămăsese întunecat și amorf, pe canapeaua lui.

— Celălalt copil…, reveni Hescola. Abia l-am putut reanima. Este și el în incubatorul Ambulanței.

— Va trăi. În ciuda celor care l-au urcat în avion. Aici trebuia să se nască și aici s-a născut. Pentru el s-a prăbușit aeronava exact în acest loc. Destinul său este foarte puternic. O să-și facă treaba totdeauna perfect.

— Excelență! Ce va fi acest copil? Copilul care trebuie să trăiască?

Albieri îl privi fix în ochi și zise:

— Criminal.

(va urma)