La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce ar scrie pe prima pagina a autobiografiei tale?

Concursul se încheie duminică, 27 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Viața pentru mine a început când am fost prima dată conștientă de mine, de oamenii mei și de tot ce se întâmplă în jurul meu.

Eram în clasa întâi cred, poate începutul clasei a doua. Fusesem internată în spital dar asta nu era ceva extraordinar pentru că asta mi se întâmpla constant toamna și primăvara – aveam astm bronșic – medici ziceau ca e pe fond nervos. Insanity doesn’t run in my family it gallops.

Am stat destul de mult în spital în acel an, mai mult decât de obicei.

Când m-am întors acasă și-am intrat în curte nu-mi venea să cred că teiul are frunze. (Avem un tei frumos în mijlocul curții. A împlinit deja 100 de ani). Tot ce lăsasem în urmă era zăpadă, gri, rece de-ți îngheață inima-n tine și când m-am întors totul mișuna de viață și eu puteam respira aerul aproape apetisant de primăvară! Mi s-a părut incredibil. Teiul era plin de fruzulite verzi și proaspte. Peste tot era pliin de iarbă, floricele și fluturași. A fost prima dată în viață mea (dar nu ultima) când parcă și Pământul meu de-acasă se bucura ca m-am întors.

Când am plecat oamenii erau triști, mergeau cu capu-n jos ca și cum și-ar fi apărat fruntea de săgeți invizibile, zgribuliți de iarna grea și de gerul din suflet. Când m-am întors, oamenii mișunau vorbind veseli, râdeau și munceau bucuroși.

Când am plecat, frații mei păreau altfel. Erau acolo și-atât. Când m.am întors, parcă am realizat că EI sunt frații mei, ca o revelație divină. Ca și cum nu aș fi înțeles până atunci cât de frumos este să îi am. Primisem, noi, copiii cei mici de-acasă, de la sora noastră cea mare plecată în UK (suntem 8 și cei mari erau plecați) un robot cu telecomandă. Era ceva WOW! Și soramea cu fratemiu mă așteptau nerăbdători și secretoși. Nici nu am apucat să intru bine-n curte că m-au asaltat. Aveau să-mi arate ceva nemaivăzut de care eu nu știam și ei se bucurau că nu știam. Era adrenalina surprizei. Am simțit o legătură ireal de frumoasă între noi 3 atunci – aveau să urmeze și altele doar că nu știam pe-atunci. Apoi am intrat în casă și l-am văzut! Stătea pe bibliotecă impunător. Ori eram eu prea mică ori biblioteca prea mare, ori bucuria enormă, ori întoarcerea acasă…dar clar a fost un moment pe care n-am să-l uit niciodată!

Când am ieșit pe poartă și-am plecat spre spital nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar senzația de sufocare constantă și agasantă. Dacă aș fi avut putere mi-aș fi despicat pieptul să simt că-mi intră aerul în plămâni – să respir. Îmi amintesc drumul și chinul. Tot ce îmi doream era să ajung acolo unde știam că o injecție în venă mă va ajuta să respir și toată teamă că nu voi mai respira niciodată normal se va spulbera. Azi mi-a rămas doar amintirea întoarcerii la viață.

Așa aveam să-mi petrec de fapt, cam întreaga mea viață! Cu mare bucurie că RESPIR, că pot trage aer în piept și pot merge mai departe. Cu amintiri triste și uneori rușinos de superficiale, cu momente frumoase și de ținut minte toată viața, cu oameni invizibili și oameni invincibili, cu frici mai mari sau mai mici, cu iubire pentru Pământul ăsta care mă ține, cu uitări asumate și compensate cu amintiri de viață.