Trebuie să știți că ne unduim printre stele până când hotărâm că a sosit timpul să coborâm. Uneori ne dau brânci pentru că ne încăpățânăm să nu vrem. Ne luăm tot ceea ce ne trebuie și venim pe lume, cum bine știți, dezbrăcați și plângând. Unde le punem? Ascundem în bătăile inimii liniștea lumii, în culoarea ochilor punem praf de aripi de fluturi și găuri negre, iar în lumina zâmbetului ascundem strălucirea soarelui atunci când pe pământ e întuneric. Coborâm în niște hamace invizible care se ridică și se coboară legănându-ne fără să știm. Ceea ce aducem atunci când venim aici se inventează odată cu noi. Nu a existat, nu există și nici nu o să mai existe vreodată povestea pe care o avem de spus fiecare dintre noi. Fluturii din culoarea ochilor tăi nu au existat până să vii tu și nici soarele așa cum îl vezi tu acum nu a mai fost. Acestea fiind spuse, a fost odată o fetiță, ca multe altele, își soptea ea în ureche, a fost odată o fetiță, așadar, care nu știa că știe. Se născuse zâmbind, crescuse îmbrățișând și avea în ea absolutul. Erau toate înăuntrul ei, puse exact acolo unde trebuie, aranjate exact așa cum trebuie într-o armonie cu care pășim aici pe pâmânt atunci când simțim prima adiere de vânt pământesc în creștetul capului. Primim absolutul și apoi îl facem nevăzut pentru a ne regăsi dincolo de cuvinte, într-o dimensiune în care ne-am putea înțelege cu orice locuitor dintr-o altă galaxie. Fetița vorbea des cu stelele, iar ele o auzeau. Nu au însă nici mâini cu care să ne mângâie, nici cuvinte cu care să ne vorbească, și pentru că sunt atât de multe, și sunt atât de jos sau de sus, noi suntem cei ce trebuie să le învățăm limba. Oamenii trebuie să învețe limba universului și nu invers, sunt ei cei care trebuie să afle de unde vin și nu altfel.
Cuvintele dansează prin aer, iar noi le dăm ritmul. Sunt cuvinte infinite de jur împrejurul nostru, unele sunt simfonii, altele sunt disonanțe, când dăm peste o simfonie se deschide inima și cerul, iar pe acolo poți pătrunde și desena propria călătorie, și nu trebuie să știi să desenezi. Tot ce ai de făcut este să îți lasi mâna să asculte ritmul cu care soarele coboară ușor din creștetul capului până în talpă. Când dăm peste cuvinte aruncate în dezordine se închide totul într-un întuneric greu de pătruns în care însă, întunericul nu e decât lipsa luminii. Cum faci să atingi simfoniile, asta întrebați?
Călătorești în Japonia mai întâi și cauți acolo despre secretul oamenilor de demult, mergi apoi în India și răscolești după adevăr, te întorci în Grecia și vorbești cu munții și cu apele, te duci în Egipt și îți pleci urechea aproape de pământ, în Africa vorbești cu soarele, mergi apoi în nord și cauți să discuți cu gheața, străbați văile, calci pământul, miroși aerul, uiți nume, uiți idei și îți imaginezi un singur cer, o singură apă, un sigur munte, un singur pământ. Unul, iar pe el se întinde cât vezi cu ochii lumea asta mare, haine, culori, texturi, mirosuri, emoții, cuvinte, ochi, inimi, frunze, flori, fluturi, păsări, tigri, copaci, rădăcini, pași, anotimpuri, inimi, sunete, aripi, lebede, pești, lumini, umbre, furtuni, bani, mașini, gesturi, clipiri, fracțiuni, foșnete, atingeri, clipiri, dacă le priviți pe toate, dintr-o singură suflare, veți auzi simfoniile.
Fetița știa toate astea, doar că nu credea că știe, le vedea exact așa cum v-am povestit vouă, doar că nu credea că vede, auzea simfoniile și uneori dansa învârtindu-și fusta plisată prin ploaie, doar că nu credea că le aude, șimțea cerul și știa ce e dincolo de el, doar că nu credea că simte. Nu credea că simte, nu credea că există, nu știa că e. Plecase într-o lungă călătorie din momentul în care se născuse și fiecare pas pe care îl făcuse fusese întoarcerea ei acasă, iar dacă ne gândim că atunci când venise pe lume primul care o mângâiase fusese aerul, și singurii care înțeleseseră fuseseră plămânii, o să puteți înțelege de ce a căutat ea, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, doi ochi de om care să o vadă. Îi șoptise vântul să își întoarcă privirea înăuntru, dar îi fusese frică, soarele hotărâse să intervină și îi topise frica, dar o construise repede la loc de teamă să nu descopere cineva că lipsește, inima îi șoptise cine e ea, dar o făcuse să tacă de frică să nu audă cineva. Acum, trebuie să vă spun un secret, atunci când fetița trăsese în piept aerul pentru prima oară, lumea respirase cu ea odată, se născuse împreună cu ea. Ce vedea ea nu pot vedea eu, ce auzea ea nu pot să aud eu, darul ei era să facă văzută și auzită lumea așa cum pașii ei o desenau, iar pașii erau ghidați de respirație, respirația însemna felul în care plămânii și inima îi transformau aerul în simfonia ei. De unde știu că e simfonie? Pentru că nu există om care să fi venit pe lume cu alt scop. Se adunară atunci soarele și luna, rar ca ei doi să se întâlnească, norii și inima ei, vântul și stelele. După discuții aprinse își spuseră că nu mai pot permite ca fetița să nu vadă. Dispăreau specii de flori, de fluturi, dispăreau culori și atunci hotărâră ca ea să simtă, dar să simtă atât de puternic încât să vadă adevărul. Cum să o fac să simtă, întrebă inima, o singură dată sau în fiecare zi câte puțin? Să simtă acum, tună soarele, să simtă că sunt tatăl ei și să știe că o văd, apoi te las pe tine să îi arăți drumul, în fiecare zi câte puțin.
Privi cerul. Își auzi inima.
