Mă așez în propria-mi neclaritate, în propria-mi frământare, trag firul de un capăt și încep să îl torc. Fir cu fir, pas cu pas. Recuperez fiecare bucățică din mine, mă readun. Mă strâng în forma mea de om.

E oare formă reală?

Cine sunt dincolo de acest val de gânduri, neputințe, tristeți, trăiri, decizii, simțiri repetate la infinit, râsete hidoase, gânduri, nemulțumiri, vieți trăite pe jumătate, neiubire, neatenție, ignoranță, grosolănie. Toate amestecate, toate plimbându-se în voie printre creierele noastre.

Iar noi, cu neatenție, rătăcind vieți printre ele.

Ne pierdem, ne zbatem, nu naștem întrebări. Întrebările aduc desene noi prin care aerul începe să circule mereu și mereu altfel. Să nu uitați asta.

Cum ar fi viața trăită în toată simplitatea ei?

Să o lași să fie, să nu îi mai opui rezistență. Să asiști, să privești, să plângi când e de plâns, să râzi când e de râs, să iubești când ai de iubit, să suferi când ai de suferit. Să privești totul ca pe umană simțire și să te uiți dincolo de tot. Chiar și dincolo de tine om.

Poți?

Tot ce e, e, iar tot ce vine e binevenit.

Am construit idei și convingeri despre tot și despre toate. Am dat nume și am făcut povești. Ne îmbrăcăm în hainele suferinței, fălindu-ne prin târg. Petrecem vieți după vieți, scăldându-ne la infinit în aceleași și aceleași gânduri, repetate fără încetare.

Cine sunt eu dincolo de toate? Cine sunt eu când mă rog, cine sunt eu când râd, cine sunt eu când privesc, cine sunt eu când văd? Cine sunt eu când spun? Cine sunt eu când rămân cu mine? Cine sunt eu dincolo de toate? Ce pasăre cântă în mine și cum o rechem acasă?

Cine sunt eu dacă ar fi să sterg tot ceea ce știu. Tot ceea ce repet, tot ceea ce nu reușesc să dezlipesc din mine.

Cine sunt eu fără tot și cine sunt eu fără nimic?

Cum îmi cântă inima? Cum se aude înăuntrul curgerii sângelui meu?

Cine sunt eu dincolo de știut?

Complet nouă, fără repetare, doar renaștere. O continuă miraculoasă renaștere, fără trecut, fără ceea ce va veni. Doar un acum, perfect în mijloc, nici la stânga, nici la dreapta. O continuă minunată reașezare la mijloc.

Dar, din când în când, dinăuntru ceva sclipește, ceva strălucește, ceva mă ademenește.

Mă ademenește spre obișnuit, știut, cunoscut, văzut, plăcut, neplăcut, iubit, neiubit, suferință, bucurie, extaz, cădere. Către toate câte sunt sau apar a fi reale. Doar că viața asta nu e reală. E construită. Vorbim idei și dezbatem nimic. Și ce plictis. E un imens cazan de gânduri construite și transformate în ceva ce apare a fi real. Te desprinzi de toate, faci un pas în spate, dai perdeaua la o parte. Ce vezi acolo? Ce simți acolo?

Fetița să legăna într-un leagăn în formă de d, doar că era întors. Era făcut din firul, pe care îl torcea. D-ul se năștea din crengi și curgea mai departe în pământ. Așa se mișcă literele cu adevărat. Ele nu sunt niciodată fixe.

Mirosul de tei ștergea conturul corpului. Intra prin nări și spulbera linia ce îi ținea corpul în loc. Era totul la vedere, simțirea, sclipirea, bucuria, iubirea, mărirea, frumosul, înălțarea, nedumerirea. Pieptul se făcea mare, aerul intra fără oprire, corpul era gol, mirosul de tei ștersese tot. Toate gândurile, toate câte i se amestecau prin cap, toate câte le credea înțelese, toate câte le credea fixe, toate câte le credea reale, toate câte le credea despre ea. Dispăreau. Nimic.

Și ce bucurie.

Parfumul cânta în voie prin corpul ei și nu ceruse voie.

Și ce încântare atunci când întâlnești asemenea curaj.