Atunci când toate veneau buluc fetița învățase să se lege cu un fir de aur de sufletul ei. De Dumnezeul ei. De Dumnezeul dinăuntrul ei. Le lăsa să o copleșească, dar își păstra privirea către el. Nu avea timp mereu să prindă firul. Era atât de subțire încât de multe ori i se strecura sfios printre degete. Atât de des confundăm firele, suntem atât de scufundați în viața de aici încât confundăm sensul și direcția lor. Alteori inventăm povești pentru a ne lipi de ceea ce am cunoscut până acum, pentru că ceea ce e nou dă fiori, cerând ca ceea ce eu sunt să dispară. Noul e complet, nu are cum să fie pe bucățele. Noul e absolutul, iar absolutul nu are jumătăți de măsură. Este numai ceea ce este și altceva dincolo de asta nu există. Tot ceea ce crește pe lângă sunt doar invențiile propriei noastre minți pentru a ne ține în grădina fermecată a ceea ce știm, acolo unde totul ne mângâie și totul este cunoscut.

A te apleca și a privi la golul din jur, a vedea golul, a-l trăi și a-l primi în tine pentru exact ceea ce este, fără înflorituri, fără cântece, care să ne scutească de toată durerea, este cea mai puternică formă a omului de a muri. Moartea așa cum o cunoștem noi e doar un moment, adevărata moarte este atunci când primești înăuntrul tău golul, și alegi să te scufunzi în el cu bucuria unui copil. Te scalzi, înoți și râzi în fața soarelui știind că plutești într-un gol fără de margini. Că să te poți arunca trebuie doar să îți dai voie să știi adevărul dincolo de orice. Să îți dedici viața lui, să nu ai altă variantă în afară de Adevăr. Chiar și atunci când mintea te îndeamnă să vă jucați cu povești, imagini, viziuni, gânduri și credințe, să fii un bun gardian. Să cauți neîncetat și să știi de unde începe el și care e cu adevărat Adevărul. Unde te termini Tu, cel pe care atât de mult îl slăvești, și unde începe totul.

Există granițe sau jumătăți de măsură? Unde te agăți de tot ceea ce crezi că ești și unde începi să dai voie cerului și pământului să curgă prin venele tale. Să intre prin tălpi și să se ciocnească într-o întâlnire miraculoasă, exact în mijloc, acolo unde îți găzduiești inima, cu lumina ce vine cu o forță uluitoare de sus. Nu te cert. Îmi îndrept inima spre o cale. Îmi reamintesc că suntem mult și mult mai mult decât orice gând am putea avea despre noi, suntem dincolo de ceea ce am experimentat, dincolo de ceea ce simțim în noi și doare. Suntem dincolo de toate și nimic din toate, dincolo de corp, dincolo de durere, dincolo de idei, dincolo de concepte, dincolo de cuvinte. Fetița o privi drept  în ochi. Doar așa poți să știi, privind drept în ochi fără ca ceea ce ai știut vreodată să se mai strecoare înăuntrul impulsurilor nervoase din care se naște privirea. Pasărea se opri, își îndreptă privirea către ea și se fixară câteva fracțiuni de secundă. Se auzi limpede cântecul Adevărului. Nu avea un sunet, pe care să-l perceapă urechile, dar inima, inima îi făcu semn că știe.