Au fost odată câteva culori ce nu existau încă. Așteptau să fie văzute, născute, folosite și amestecate între ele. Orice om putea să facă asta. Exista o singură condiție, trebuia să creadă. Ploaia le aducea cu ea și le lăsa să se joace în voie. Unele erau făcute din pulbere, altele erau uleioase, altele aveau miere înăuntrul lor, iar altele străluceau. O infinitate de culori despre care nu știm nimic, dar care te pot face fericit doar dacă privești cum se împreunează unele cu altele într-o poveste și apoi în alta și în alta și mereu într-una nouă. Unele vin atât de departe încât nici nu te bagă în seamă, pentru că știu exact cât de valoroase sunt. Natural, necomplicat, firesc, lipsit de orice fel de artificiu.
Fetița pășea prin apă cu teamă, teamă că picăturile de ploaie o vor recunoaște, îi vor uda pielea și vor afla. Teamă că îi vor afla secretul. Teamă că o vor atinge, iar atingerea va aduce cu sine fiorul de care ea încă fugea. Doar că picăturile nu alegeau unde să cadă, coborau cu viteză, închideau ochii râzând în hohote și se prăbușau peste pământ. Iar noi am învățat de unde vine ploaia și cum se naște, dar nu am stat niciodată de vorbă cu ea ca să simțim momentul în care ne atinge. Unde cădea, cădea. Asta era cert. Uneori în păr, alteori pe piele, de multe ori exact în creștetul capului. Avea așa un fel al ei unic de a te trezi la realitate. O fracțiune de secundă de tăcere în care auzeai cum ți se așează pe firul părului, și o simțeai cum de acolo se uită cu uimire către lume. Pentru că erau cele mai frumoase câteva momente din scurta viață a unei picături. Afla atunci despre fascinația privitului și despre claritatea verdelui crud, spălat de surorile sale. În scurt timp picătura dispărea, dar înăuntrul ei se întrepătrundeau, în curcubeul de pe marginile curbate, culorile universului. Fetița pășea prin bălți îndreptându-și fața către spațiul ăsta vast, pe care îl chemăm noi cer. Învăța acum să lase picăturile să o mângâie, învăța acum despre mângâiere. I se ascundeau în ochi, unele rămâneau pe gene, iar altele își luau avânt și se aruncau de la înălțime direct pe pielea ei fierbinte. Mai erau și cele ce îi udau hainele. Se ascundeau acolo tocmai pentru că își doreau să rămână mai mult cu fetița. Există în ploaie și în vânt, în zăpadă și în căldura soarelui, lumi pe care noi nu le-am descoperit încă. Există culori pe care nu le vedem încă, există emoții pe care nu le-am experimentat încă. Pentru fiecare lume nedescoperită omul mai are de simțit. Ca să vezi culorile din picături trebuie să ai curajul să le lași să te atingă, pentru în contact cu pielea ta culorile vor fi unice, doar ale tale. Fără ele lumea ar fi lipsită de bucuria unei lumi noi. Fiecare dintre noi, atunci când e atins de răceala răutăcioasă a unei picături poate deschide o ușă fermecată. O ușă către adevăr, către povestea sa adevărată. Poate să iasă din ceea ce a crezut că e și să intre în infinitul dintr-un albastru necunoscut încă. Să se piardă înăuntrul lui și să se întoarcă mai viu ca niciodată. Zâmbiți, pentru că nu credeți nimic din ce spun eu aici. Ați uitat să vă lăsați atinși de ploaie și de culorile din ea, dar o singură picătură poate face miracole. Una singură.
