„I always look for the places in a story where leaving things open can become really productive for the viewer. I often compare filmmaking with building a ski jump; the actual jumping should be done by the audience. For the filmmaker, this is pretty hard—it’s much easier to do the jump yourself, to do it for the viewer. Because there’s always the fear of frustrating them. What do I have to indicate? What do I leave out? How much can I not spell out when constructing a film and still not frustrate the audience? Such strategies have become widely accepted in modern literature, but much less so in cinema. That’s a bit sad.” – Michael Haneke, filmcomment.com, 2009
Afirmațiile regizorului austriac definesc foarte bine maniera lui de a-și construi filmele. Ceea ce șochează, de fapt, la Haneke, e capacitatea lui de a sugera, nu de a arăta, de a face aluzii, de a insinua, mai degrabă decât a pune degetul pe rănile psihologice, sociale sau politice.
În literatură, ceva apropiat de tipul de cinema pe care-l practică Haneke este gnomonul, o tehnică narativă pe care James Joyce a împrumutat-o din geometrie. Scriitorul irlandez a fost cel care, vorbind despre teme delicate, a arătat doar umbra lucrurilor, lăsându-l pe cititor să completeze bucățile lipsă și să întregească astfel narațiunea.
Haneke face, cumva, același lucru în cinema. Autorul amenințărilor la adresa familiei din Caché (2005) rămâne nenumit. Ar putea fi vorba despre orice lucru din trecut care tulbură liniștea unei familii clasice. În Das Weisse Band (2009), autorul/autorii violențelor din micul sat german al anului 1913 sunt mereu sugerați, dar nu sunt devoalați. În Funny Games (2007), scenele de cruzime extremă sunt voalate din imagine. Ele se petrec la marginea cadrului, uneori dincolo de ea, sau într-un background defocusat.
În Funny Games, doi adolescenți invadează casa de vacanță a unei familii tipic mic burgheze. Haneke ia aici un subgen de cinema – thrillerul de tip home invasion, cum i se zice în spațiul anglo-saxon, în care casa este un teren sacru și inviolabil – și se joacă, deconstruindu-l până la limita suportabilității.
Când familia agresată întreabă de ce?, unul dintre cei doi (numele lor variază de-a lungul filmui – ba Peter&Paul, ba Tom&Jerry, ba Beavies&Butthead- dă o explicație vagă care aduce aminte de răspunsurile batjocoritoare ale Joker-ului din Dark Knight. Haneke se ferește și el să dea o explicație simplistă Răului. Mai mult, agresivitatea adolescenților din Funny Games se manifestă – de aici și titlul- ca un joc nemilos, aparent absurd. Este acea supărare a copilului în fața adultului incapabil să realizeze importanța și seriozitatea jocului său.
Când unul dintre adolescenți sparge al patrulea perete, adresându-se direct spectatorilor și făcându-le complice cu ochiul, Haneke pulverizează nu doar tiparele genului home invasion, ci chiar limitele cinemaului. Spectatorul e complice, insinuează Haneke; în chiar momentul în care alege să rămână cu ochii în ecran. Există un cuțit în primele minute ale filmului care aduce aminte de o regulă narativă clasică: o armă care apare în primul act va fi folosită cu siguranță în ultimul. Haneke încalcă însă chiar și această convenție. Ba chiar, după câțiva ani, se autopastișează și face un remake american al acestui film.
Funny Games nu e capodopera lui Haneke, probabil, dar e un soi de răspântie a filmografiei sale, mi se pare mie. Toate elemente sunt de regăsit aici: familia amenințată, adolescența amenințătoare, violența aluziilor vizuale, insinuările narative… Tot ce e necesar pentru ca spectatorul să poată face singur acea săritură despre care vorbea Haneke în interviul citat la începutul articolului.
