Clubul de la Ora 7 se ținea joia.

Coadă cât China Populară, deoarece Sala Mihai Eminescu – la găzăria Tunari cu Eminescu – era mică.

Acolo am văzut eu Domino, Metropol, Semnal M, Iris, folkiști & folkiste în deschiderea trupelor rock, în fine, multe, nu tziu să fiu precis, pentru că nu am decât o oglindă oxidată la îndemână, și nici nu-i dare de seamă, so… mă plăcea Suzuki, nu știu dacă organizator, dar prieten cu Gherghel, mai mult ca sigur. În orice caz ,era în ”gașcă”, putea să bage peste rând cu un simplu gest, ”e cu mine”, și astfel intram.

Suzuki era stâlp de nădejde, hipiot adevărat, cred că implicarea lui mergea de la A la Z; odată, în miezul nopții, am lipit afișele în diverse locuri din București pe care le știa el, din Bucureștii Noi până în Berceni! O pilă ca Suzuki era tot ce-ți puteai imagina.

Acum, înapoi la titulă, la o ”cântare”, neanunțat, a urcat pe scena Dan Andrei Aldea!

Frățioare, era privit ca un zeu din vechime, și când a urcat pe scena, singur, pilit, poate doar puțin cherchelit, s-a făcut o liniște atât de adâncă încât auzeai respirația celui de lângă tine.

Gagiu’ era ca în poza de pe disc, frumos și delicat și și-a dres glasul și lumea a căzut în muțenie. Nici măcar aplauze. Nimic.

Nenorocitele de muieri, cum le știți prea bine, când sînt ele emoționate, și-au pus dreapta peste gură, complet stupefiate, năucite, seduse, abandonate, așteptând să zică asta ceva, un nimic acolo să le facă să țipe, dar Aldea s-a ținut tare, cu ochii ăia maghiari, n-a zis nimic, numa’ s-a jucat puțin pe temele știute de public, într-un fel de potpuriu, mai mult niște acorduri, cum chitaristul din Abbadon, și lumea exploda la fiecare acord într-o isterie niciodată reîntâlnită și, cred, s-a trezit din chercheleala, n-a mai zis glume, cred că s-a rușinat un pic de celebritate, nici bis n-a dat, a dat din cap, cum fac actorii, și dus a fost.

Nu muzica, îmi pasă prea puțin, doream să fiu și eu acolo unde lumea e, dar, zău, asta da băiat frumos, cam așa cum ți-ai imagina un poet în clasa a 4-a!