La începutul săptămânii am lansat prima temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Care sunt argumentele tale pro și contra legalizării marijuanei?
Concursul se încheie mâine, 21 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 22 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
George știe ca nu poate câștiga de două ori în decurs de 30 de zile, dar textele lui merită întotdeauna publicate.
***
Dar îmi dau seama, urmă el, că oamenii nu pot suporta prea multă realitate. Cele mai multe vieţi nu sunt decât o fugă de sine însuşi. Cei mai mulţi oameni preferă adevărurile staulului. Vă vârâţi capetele în iesle şi mestecaţi mulţumiţi până in ziua morţii, iar alţii vă folosesc pentru propriile lor scopuri.
Frank Herbert, Copiii Dunei
– Dă-mi și mie un fum! Covrigelul mic și gros, fumegând, iese ca o piesă industrială perfect turnată pe rotundul gurii. Spre tavan se mărește și se transformă într-un colac de salvare. Ce mai, un fum perfect!
– Ia! Să nu uzi țigara, că te sparg! Puștiul primește chiștocul cu ochii strălucind de nerabdare. Primul lui fum de iarbă! Trage ușor, știind de la demodatul tutun că nu e bine să te iei cu el în piept din prima. Închise ochii și lăsă relaxarea să-i învăluie creierul.
– Ai mâncat miere, boss? Hai, mișcă jointul încoace!
– Auzi, tu când ai fumat prima oară? întreabă școlarul.
– Ehe, pe vremea când tu te încălțai cu fesul, cumetre! Demult, am și uitat… cred că eram tot la școală, ca tine. Da’ pe vremea aia nu găseai Mary Jane la magazin. Am început cu mahorcă.
– Am auzit că iarba nu merge cu alcool.
– O vrăjeală pentru guțani. Prima oară, da, nu e bine să le amesteci, da’ după aia n-are nici pe dracu’.
– Da, păi… e iarba lui.
– Hai, valea, că întârzii la școală!
– Nu mă mai duc azi, am doar sport și desen. Și religie. Puștiul râse.
– Hai, nu lipsi de la ore, că iar se supără mă-ta și popa. Dă-i drumu’! Vino mâine și poate îți dau și niște Haș să guști. Nu mult, că te înveți!
– Pe buneee? Ochii puștiului sclipeau vesel, nu-i venea să creadă. Îmi dai Haș?
– Daca iei un 10 azi îți dau și coca, băi piciule, hahahaaaaaaaaa!!!!
Puștiul alerga spre școală, având senzația zborului. Trecu în fugă pe lângă lanțul de magazine care vindeau droguri recreaționale. Se înșirau unul dupa altul precum bomboanele pe ață. În centru, la periferie, chiar și lângă școli. Elevii erau majori la 14 ani, conform legii. El nu putea să-și cumpere, nu avea încă vârsta pentru visuri la pachet. Opiacee, ba chiar și lucruri mai tari erau disponibile de la vârsta la care cineva își făcea buletinul. Dacă cereai o țigară erai întrebat: „de care?”. Magazinele de visuri. Ochii lui de copil văzuseră mulți tineri ieșind râzând din aceste locuri, fericiți. De fapt, ochii lui văzuseră mult mai multe. Se gândea la unchiul său…
În curtea școlii se întâlni cu cele doua prietene ale sale, singurele de altfel. Se țineau de mână și zâmbeau.
– Hai, piticot, că întârziem la ore.
Intrară în clasă. Fiecare bancă avea încorporat un ecran LCD pe care primeau subiectele cursurilor și testele, centralizat. Fosta tablă pentru cretă era tot un ecran, unul imens. Pe el plutea acum, în ceață, mesajul: „And The Allmighty, The Allhigh said: get high!”. Vreun coleg hacker intrase în sistem. Puștiul râse puțin și se așeză în bancă. Intră și bătrânul profesor de religie. Avea o cunună de păr alb și era o prezență discretă, deși apariția lui cu haine negre făcea o notă disonantă cu lumea colorată din jur. Privi ecranul-tablă și un zâmbet i se întinse pe toată fața. Elevii așteptau cu respirația tăiată reacția lui.
– E o lozincă bună, spuse el. Întotdeauna a fost nevoie de lozinci și voi tocmai ați inventat una pentru ei. Dar voi sunteți prea mici ca să înțelegeți. Și deja condiționați… ultima propoziție o spusese în șoaptă, doar pentru el.
Puștiul se ținu de cuvânt, tentat de promisiunea unchiului: primi un 10 la religie, pentru testul dat în ziua aceea. Primi multe alte recompense în viață, apoi…
Patul alb, perdelele albe fluturând ușor în zefirul primăverii, cartea albă de pe noptieră, toate formau o atmosferă placută dar, cumva, impersonală. Fostul puști era acum un „bătrân” în vârstă de 50 de ani al societății, internat conform Legii Vârstelor în Sanatoriul Central. Aștepta psihologul pentru ultima vizită. Acesta își făcu apariția radiind de bucurie, dar el îi sesiză tensiunea din privire. Nu era ușor să-i vizitezi pe „bătrânii” aflați pe ultimul drum.
– O zi perfectă de primăvară! Ce mai faceți, bătrânule lup de mare?
„Ce ciudat vorbesc psihologii din noua școală”, gândi fostul puști, „zici că-s mai condiționați decât noi…”. Încercă și el să mimeze bucuria psihologului. Aparențele trebuiau păstrate în noua civilizație a zâmbetului gol.
– Mă pregătesc, spuse simplu.
– Excelent! Bravo! O atitudine demnă. Aveți nevoie de un notar robotizat, pentru dispoziții urgente?
– Nu, mulțumesc! Nu am nimic de lăsat nimănui.
– Atunci, înainte de marele salt, am adus ceva bun. Întinse palma și, printre degetele strânse, bătrânul zări câteva pastile colorate. Zâmbi din nou, de data asta relaxat.
– Pe vremea mea se purtau țigările. Cu diverse „arome”.
– Aaa, nu mai e cazul să poluăm atmosfera. Medicina paliativă a evoluat mult: o bulină mică și plutești, două buline și nu-ți mai amintești nimic neplăcut.
– Nu, mulțumesc frumos! Am plutit destul și-mi amintesc totul, din păcate pentru mine. Vreau sa mor lucid și asta nu mi-o poate da nimeni decât, poate, cine știe… Cineva de dincolo. Sper.
Ultimul gând al fostului puști zbură departe, în trecut, către bătrânul său profesor. Peste orașe ceața se ridica, ușor.
Sursă foto cover aici.
