Când ascult acum albumul „Synchronicity” al celor de la The Police îmi aduc aminte în primul rând de walkman-ul Sony roșu pe care l-am primit cadou de ziua mea și în al doilea rând de cum mă plimbam cu el prin București, pe jos, cu bicicleta sau cu autobozul, să văd pur și simplu unde ajung. „Synchronicity” e, de fapt, singurul album pe care țin minte limpede că îl ascultam la walkman. Îmi plăcea mult și coperta lui, cu cele trei dungi colorate, dar cred că asta se datora mai ales faptului că a fost printre primele mele casete originale care să și aibă vreun cover art, să nu fie scrise cu pixul.
„Synchronicity” a fost al cincilea, ultimul și cel mai de succes album The Police. La câțiva ani după lansarea lui în 1983 grupul s-a destrămat și Sting a fost în sfârșit liber să devină o legendă de unul singur. Conține 11 melodii dintre care una e sigur mai cunoscută chair decât numele fomației, „Every Breath You Take”. De altfel, cred că un motiv solid pentru a asculta albumul pe de-a-ntregul e tocmai prezența acestei piese și posibilitatea de a descoperi că nu e de departe cea mai bună dintre toate.
Titlul albumului a fost inspirat dintr-o carte de pseudo-psihologie a lui Arthur Koestler, „The Roots of Coincidence”. Albumul în sine, deși nu este unul concept, urmărește o idee unitară legată de evenimentele care doar aparent nu au nicio legătură, adică ceea ce se rezumă prin termenul des folosit și la noi de „sincronicitate”, de care totuși mă feresc fiindcă în DEX înseamnă altceva.
Dar, indiferent de orice prezentare a lui, cel mai important lucru de reținut despre „Synchronicity” este că e Albumul Duminical de săptămâna aceasta și va fi difuzat integral duminică de la ora 14, pe Radio Guerrilla.
