Întrerup un pic programul deja obișnuit cu invitați în Albumul Duminical, fiindcă săptămâna aceasta s-a petrecut ceva mai special în muzică și e frumos să marcăm momentul, acum cât e proaspăt. Thom Yorke, doamnelor și domnilor, a lansat joi Anima, al treilea lui album solo, împreună cu un scurt metraj regizat de Paul Thomas Anderson, de numai 15 minute, de văzut și el neapărat, pe Netflix.
Albumul ne interesează pe noi, aici, deocamdată. Știam că urmează să apară și aveam un pic emoții sau cel puțin niște preconcepții în ceea ce-l privește pe Thom Yorke în ultima vreme, mă așteptam să fie din nou doar materializarea unui sentiment de dezamăgire față de societate și să sune implicit a dezamăgire, greu și depresiv. Dar am avut o surpriză foarte plăcută. E un album destul de jucăuș din partea lui și mă bucur tare mult că am ajuns să pot zice așa ceva.
Sunt momente pe parcursul lui în care poți inclusiv dansa într-un fel sau altul, ceea ce mi se pare din nou un lucru extraordinar de frumos și rar în situația unei muzici introspective, de căutare în sine. Dacă îți poți și conecta corpul pe ritmurile din adâncuri, se pot întâmpla lucruri deosebite. Anima reușește să transforme melancolia în ceva mai complet și mai uman, cu poftă de viață.
Conține nouă melodii, dintre care prima, „Traffic” a intrat deja în playlist-ul Radio Guerrilla în ritm de heavy rotation. Acum, în schimb, e momentul să ascultăm tot materialul, în ansamblu, să vedem de ce ne tot face Thom Yorke cu ochiul.
